Momentul ăsta îmi aduce aminte de nişte momente similare de acum vreo 3 ani şi ceva, pentru că şi atunci ca şi acum, tocmai ieşisem dintr-o relaţie nu tocmai scurtă, şifonându-mi fostul destul de tare. De data asta cred că e cu atât mai grav cu cât m-am despărţit de omul care mi-a oferit maximul pe care îl poate primi o femeie de la un bărbat din punct de vedere afectiv.
Da' când spun maxim, mă refer chiar la maxim. Nu am mai întâlnit atât devotament, atâta bunătate şi atâta afecţiune, toate constante pe durata unui an şi jumătate. Mă doare atât de tare să ştiu că în momentul ăsta suferă şi că toate valorile şi ideile despre relaţii îi sunt zdruncinate, încât aproape mă urăsc pentru asta.
Cu siguranţă nu e asta prima lui relaţie eşuată şi nici ultima, rahaturi ca ăsta ni se întâmplă tuturor, dar mereu am avut impresia că dacă provoc suferinţă cuiva, o voi primi înapoi în alt moment, sub altă formă. Şi nu vreau să fac rău! Nu lui!
Dar iată că fac şi doar dintr-o motivaţie meschină şi superficială, care nu m-a lăsat să mă înfrăgostesc de omul ăsta care-mi spunea când mă strângea în braţe "Daca te ţin aici strâns şi nu-ţi mai dau drumul niciodată, ce-o să faci?" sau "Nu vreau să mai fiu cu nimeni altcineva, vreau doar cu tine".
Sună destul de patetic toate lucrurile astea povestite, dar adevărul gol-goluţ e că nu l-am iubit aşa cum trebuia în primul rând din cauza diferenţei şi abia în al doilea rând din cauza obsesiei.
Cam de căcat, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu