joi, 20 septembrie 2012

Nimic, ziceam si eu asa...

Am incercat sa ma gandesc la un moment dat la cum ma vad prietenii mei si ce le place la mine. De fapt, mai degraba la cum ma vad oamenii atunci cand ma vad pentru prima data, dar fiindca nu pot sa-i intreb pe cei de pe strada, m-am gandit sa imi chestionez prietenii. Nu mi-am intrebat decat prietenul, care mi-a dat un raspuns emotional, nu unul obiectiv. In fapt, urmaream sa aflu daca as putea fi definita ca fiind o persoana vesela. Ma tem ca nu. Ma gandesc la persoane pe care le cunosc si care par sa rada continuu, sa aiba zambetul ca parte din fizionomie. Nu stiu ce anume in dezvoltarea mea m-a facut atat de sobra si responsabila, incat expresia mea relaxata, neutra, sa fie una de usoara incruntare. Un lucru socant pentru mine e ca ma surprind strangand din buze si-mi dau seama ca peste cativa ani voi avea o gura tuguiata si creata, cu niste riduri de expresie dispuse radial. Ori poate reusesc sa ma corectez la timp.
Ce mi-as dori e sa nu se poata spune despre mine, totusi, ca sunt o persoana ursuza sau acra. Si nu fiindca e asa important daca se spune, ci pentru ca efectiv nu vreau sa fiu asa.
Nota: de analizat teoria lui D., conform careia in urma unui eveniment de acum 2 ani am inceput sa nu mai vreau nimic si sa nu ma mai bucur.
Azi am fost la un curs despre managementul proiectului iar pe locul din stanga mea statea colega care face pe sefa la marketing. Sa-i spunem I. Desi nu ii cunosc decat numele si cate ceva din experienta profesionala anterioara, cred ca I. este o fosta tocilara, care acum nu mai arata ca atare, dar se vede clar ca ceva din structura ei e automat si superficial, nu e gandit si logic. De asemenea, pare genul nefe, atat din cauza ca n-are cu cine, cat si din cauza ca n-are timp pentru asta si ca probabil nici nu-i trebuie. Ma rog, asta nu-i relevant pentru povestire, dar cand ma uit la ea, incerc sa mi-o imaginez calare si nu reusesc deloc.
La un moment dat, trainerul ne spune ca fara o planificare buna, cei implicati in proiect ar fi ca niste oameni in padurea amazoniana, taind in disperare tufisurile cu macetele, dar neavand vreo directie. I. e atenta si ia notite pe suportul de curs. Ceea ce scrie in dreptul planificarii dupa acest exemplu ma convinge ca a fost o tocilara de mare clasa si ma face sa rad in mine cu pofta: "padurea argentiniana". Aproape nimic din ce noteaza nu e important in vreun fel, nu completeaza scheletul cursului, scrie numai tampenii. Dar "padurea argentiniana" e dovada clara ca biata de ea nu gandeste. Sau nu tot timpul.
Sunt pe punctul de a mai abandona (amagindu-ma ca doar o aman) inca o carte. Nici nu mai stiu a cata o fi. O sa scot intr-o zi toate volumele din bibilioteca in care gasesc si un semn de carte, sa vad cate ispravi ca asta am facut in ultimii ani. Cartea asta imi place. Sau mi-a placut la inceput. Acum, insa, imi da o angoasa a mortii, autorul asta e de un realism de-mi vine sa-mi pun desene animate dupa ce mai citesc un capitol, sa ma spal de toate rahaturile omenirii si sa pretind ca nu imbatranim, ca nu o sa cada carnea de pe noi, ca partenerii nostri o sa fie atrasi de noi de-a pururi si, evident, ca n-o sa murim. Incerc s-o termin, dar ma apasa, deci nu promit nimic. Ah, e vorba despre "Particulele elementare" de Michel Houellebecq.
Zic astia la Discovery Nature ca exista o specie de coral care, o data pe an, in aceeasi noapte, elibereaza icrele din toate recifurile si apa arata ca si cum mii si mii de mici luni plutesc prin ea si se indreapta spre  suprafata. Dragut.
Ploua, deci ma culc.

2 comentarii:

evergreen4_21century@yahoo.com spunea...

mmm. abandonez si eu carti, desi-s determinata, de obicei. o iau ca pe un rasfat.

analizeaza teoria lui D. scrii prea fain ca sa fii vreo acritura. zic :)

dramaqueen spunea...

Hai, merci! Esti draguta! Prietenul meu imi spune ca-s dulce ca o muratura, deci numarul indiciilor creste :))