To be by your side

Nu ştiu dacă sau cât iţi place Nick Cave. Sau cât ai ascultat. Dar pe mine piesa asta m-a făcut bucăţi. M-a tocat mărunt, m-a împrăştiat pe jos şi m-a adunat la loc. Nu ştiu dacă nu cumva a mai rămas ceva pe dinafară, cum descompui o jucărie ca să vezi "ce-i acolo" şi când o recompui uiţi o rotiţă care nu mai ştii unde era iniţial. Când o ascult, nu-mi vine decât să spun "Te iubesc!".
Te iubesc, ştii? Simţi? Îţi aminteşti?

Across the oceans Across the seas, Over forests of blackened trees.
Through valleys so still we dare not breathe, To be by your side.

Over the shifting desert plains, Across mountains all in flames.
Through howling winds and driving rains, To be by your side.

Every mile and every year for every one a little tear.
I cannot explain this, Dear, I will not even try.

Into the night as the stars collide,
Across the borders that divide forests of stone standing petrified,
To be by your side.

Every mile and every year, For every one a single tear.
I cannot explain this, Dear, I will not even try.

For I know one thing, Love comes on a wing.
For tonight I will be by your side. But tomorrow I will fly.

From the deepest ocean To the highest peak,
Through the frontiers of your sleep.
Into the valley where we dare not speak, To be by your side.

Across the endless wilderness where all the beasts bow down their heads.
Darling I will never rest till I am by your side.

Every mile and every year, Time and Distance disappear I cannot explain this.
Dear No, I will not even try.

For I know one thing, Love comes on a wing and tonight I will be by your side.
But tomorrow I will fly away, Love rises with the day and tonight I may be by your side.
But tomorrow I will fly, Tomorrow I will fly, Tomorrow I will fly.

Cum am fost în Banbu

... şi cum mi-a trebuit o săptămână ca să pot scrie despre asta.
Fată, am făcut-o şi pe asta. Dacă până acum am mers numai în cluburi underground, cu rocăreală şi alte treburi, sâmbăta trecută m-am gândit că e timpul să involuez (deja începusem să merg la festivaluri de jazz, ptiu, ptiu!) şi am mers în Banbu, celebrul Banbu. Da, fată, ăla cu sclipici, ăla în care îşi fac poze piţipoancele la toaletă. N-aş vrea să sune ca o scuză dar prilejul a fost aniversarea unui coleg. Acu' dacă ăsta-i gustul omului... m-am dus şi eu acolo să-l sărbătoresc.
Ei bine, a fost chiar aşa cum îmi imaginam că va fi: amenajare kitsch-oasă (exceptând nişte acvarii de la intrare), curvete ca la balamuc, bărbaţi însuraţi care o ardeau cu ele şi tone, mii de tone, miliarde de tone de sclipici. Pe tavan, pe pereţi, pe haine, pe încălţăminte, la bijuterii, pe faţă, poate şi în fund, n-am verificat. Muzica - de mare angajament artistic. Dacă asculţi Radio Zu timp de 30 min, poţi să spui că ştii playlist-ul Banbu pe de rost. Deci jale!
Eh, după ce am trecut în revistă prezenţa câtorva figuri publice, pe care nici n-aş fi avut cum să nu le observ având în vedere fotografii profesionişti din suita lor (ca să vede şi ochiu' lu' consumatoru' de tabloide cum s-au mai îmbrăcat Bote sau Valentina Pelinel sau ce fromos e un tort cu artificii, rachete şi alte torpile), au intrat animatoarele în... treabă.
Ele, animatoarele, s-au coborât de sus. Nu, nu s-au întrupat din neant, vreau să spun că au coborât cu o platformă mobilă, pozând în Lady Gaga dă Bucureşti şi arătând într-un mare fel. Lăsând la o parte hăinuţele care le rămăseseră mici de le ieşeau funduleţul şi pieptişorul, trecând cu vederea frezele şi poate chiar... feţele, erau bune-măr! Îmi pare rău că tre' să spun asta, da' aşa erau! Am închis cu greu gura de uimire după ce le-am văzut şi m-am integrat în sfârşit în grupul din care făceam parte. Să mă fi văzut pe la 2-3, ziceai că-s de-a casei: dansam, râdeam, pozam, nu mai vedeam nimic în jur. Curajul meu s-a datorat şi mulţumirile se îndreaptă către... Finlandia! Thank God for that! În afară de asta, atmosfera din grup a fost foarte plăcută, toată lumea era interesată de bunăstarea celorlalţi, glumele şi strâmbăturile se ţineau lanţ, aşa că a fost uşor să mă şi distrez până la urmă.
Dar nu, nu voi face o practică din a merge acolo. O dată în viaţă e suficient! Fată!

Compulsiv. Mâncat compulsiv

Sunt un animal! Nu mă mai pot opri din mâncat! Dacă am vreo depresie de toamnă şi asta mă face să mănânc atât, în curând voi fi deprimată din cauza proporţiilor pe care le iau. Şi nu-i o glumă, nu mă alint, nu mă vait degeaba. "Cele mai buze senzuale" îmi spun că-i din cauza anotimpului. Zăăăăău? Adică e bine şi normal ce fac eu? Ca să am ce tăia de Crăciun sau cum? La iarnă îmi decupez o şunculiţă de pe burtă şi o mănânc cu ceapă? Beton! De când îmi doream asta!
Acum, pe bune, dacă ar trebui să investighez cauzele apetitului meu exacerbat (asta ca să mai trag de timp şi să nu renunţ la prostul obicei imediat ce l-am sesizat), aş putea enumera următoarele scuze, pardon, motive:
- zodia: întrucât sunt un taur pur-sânge, bună de dat ca exemplu de femeie din zodia asta, eu trăiesc prin şi pentru două lucruri mari şi late - mâncatul şi... iubitul. Şi n-o zic numai eu, o ştie toată lumea.
- încercarea de a renunţa la fumat: mereu am ştiut că în clipa în care voi încerca să mă las de fumat, voi începe să mănânc mai abitir decât până atunci. Îl am şi pe taică-miu ca model în acest sens. Numa' că eu n-am renunţat de tot, mai fumez 3-4 ţigări pe zi şi deja am luat-o razna cu mâncatul. Chestia e că am şi o tipologie de îngrăşare tare naşpa: modelul măr. Adică, orice-ar fi şi oricâte kile ar veni peste mine, nu se aşează decât în zona mediană. Deci din dreptul diafragmei şi până sub buric eu depun şi depun şi depun... cale lungă, să ne-ajungă şi o să arăt ca un măr pe băţ, cum am picioare lungi şi slabe.
- lipsa activităţii fizice: cel mai solicitant moment al zilei din punctul de vedere al arderii nenumăratelor kilocalorii îngurgitate este deplasarea până la şi de la metrou. Măcar atât respect să am şi eu pentru corpul ăsta. 15 min de mers pe jos dimineaţa şi încă 15 seara. Nu de ajuns dar mai mult decât nimic. Dar dacă mi-aş urni fundul şi m-aş apuca să fac sport de-adevăratelea, s-ar elibera o leacă de adrenalină, nişte endorfine şi alte chestii delicioase pentru creieraşul meu în continuă căutare de plăceri.
- lipsa... aceea: no comment.
- examenul de permis: ce ştiu eu să fac mai bine? Păi să frec menta. Trebuie să învăţ pentru permis? Excelent, voi găsi un mod de a fenta treaba asta, astfel încât s-o fac frenetic şi cu disperare pe ultima sută de metri, când o să mor că nu-mi ajunge timpul. Cum? Păi simplu. Mă aşez în poziţia de învăţat, iau cartea în mână, citesc vreo câteva rânduri ca să pară totul cât mai veridic şi ciulesc urechile. La cel mai mic zgomot din casă ies din cameră să văd cine a venit, ce face, cum face şi mai ales dacă mănâncă ceva. Şi mă înfiinţez în bucătărie, unde mai "gust" şi eu una-alta.
Oho, idei sunt multe, aş putea să continuu cu pretextele pe care mi le găsesc pentru a devasta frigiderul. Dar parcă nu mai am răbdare acum să scriu, parcă simt un zgândărici în stomac. Ah, da, cred că mi-e foame.

Plain, plain, plain

Auzi, tu ai curaj să-ţi recunoşti mediocritatea? Eu am. Curaj s-o recunosc pe-a mea, zic. Sunt simplă, simplă, simplă. Fără vârfuri, fără străluciri. N-am o cultură impresionantă, n-am cele mai rafinate gusturi, n-am cele mai nobile preocupări. Şi nici măcar nu încerc să par că le-aş avea. Pur şi simplu îmi trăiesc viaţa în mediocritatea mai sus menţionată, cu unele puseuri de elevare pe ici, pe colo.

Să dau vina pe familia din care mă trag? Sau pe formaţia mea de inginer? Mai bine pe mine şi pe limitarea mea. Dacă îmi fac o analiză la rece, îmi dau seama că nu impresionez cu nimic. Sunt doar vreo două-trei lucruri care ar putea fi de apreciat la mine: faptul că stăpânesc limba română şi cam tot ce-mi iese pe gură destul de bine, sinceritatea gen "ce-i în guşă, şi-n căpuşă" şi o anumită naivitate care mă face să mă iau de piept cu "oamenii mari" când îmi mai vine mie să spun că toţi avem un fond bun şi că eu cred în bunătatea oamenilor şi în iubire. Ah, mai e ceva: interesul pentru artă şi disponibilitatea de a experimenta. Am cunoscut oameni care mi-au zis că, odată ce au hotărât că le place aia sau aia din meniu, rămân la ce le-a plăcut ca să se ferească de neplăcerea unui experiment nereuşit. Eu nu sunt aşa de precaută şi îndărătnică. Nici în cazul artei, nici în cazul oamenilor. Şi ştii ce? Lista de preferinţe se poate lărgi considerabil în felul ăsta. Ca să nu mai spun de vederi.

Dar, una peste alta, mă uit de jos în sus la oamenii cu adevărat culţi, la literaţi, erudiţi şi artişti. Şi când spun artişti, ma gandesc la oamenii ăştia (dac-or fi oameni într-adevăr) pe care i-am văzut pe scenă la Masters of Jazz. Ciudat e că uneori am neobrăzarea să cred că şi eu aş putea să creez ceva, să scot din mine ceva sublim care să aducă a operă de artă. Poate o să mă trezesc într-o dimineaţă plină de har şi-o să produc cine ştie ce minunăţie. Sau poate nu. Să fim serioşi! :)

Cititoarea lu' peşte

Ştii, eu nu sunt o cititoare feroce. Cred că am vreo 10 cărţi prin casă în care poţi găsi un semn de carte, mărturie a faptului că m-am plictisit de ele înainte să le termin. Deci nu duc la bun sfârşit o carte care nu-mi captează interesul în aşa hal încât să n-o mai pot lăsa din mână, doar ca să mai bifez o lectură. Dar, aşa cum mi s-a intâmplat de două ori în ultima lună (spre surprinderea mea), sunt cărţi care-mi vin de hac şi care mă prind de cap şi mă fac să le scot din geantă ca să citesc în metrou, în fiecare minut liber sau chiar la birou. Şi-mi place să fiu aşa înrobită. Păcat că nu toate cărţile au efectul ăsta, dacă l-ar fi avut aş fi citit deja cărţile esenţiale. "Dăcât" că nu le-am citit :D.

Eh, întru luminarea domniilor voastre, o să dezvălui titlurile care mi-au plăcut, pentru că, nu-i aşa, lucrurile bune trebuie date mai departe.
1. D.B.C. Pierre - "Ţap ispititor". Aşa-zisul prenume al autorului vine de la "Dirty But Clean", aşa cum ni se explică in prefaţă. Prima bilă albă. Habar nu am de ce a ales individul un astfel de pseudonim dar e tare sau cel puţin interesant. Paragraful care constituie scurta biografie a autorului e şi mai interesant. Omul a trăit de toate, e uns cu toate alifiile. Deci multe bile albe pentru Mr. Pierre. Şi o mare bilă albă pentru traducătoare. Însuşi titlul cărţii vine de la o expresie stâlcită de narator in engleză: "skate goat" în loc de "scape goat". Eh, toata cartea e plina de astfel de stâlceli şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai ingenioase iar traducătoarea a avut bunul-simţ colosal de a ne prezenta în notele de subsol expresiile în engleză şi apoi cea mai apropiată traducere pe care a putut ea s-o facă. E foarte tare chestia asta! Aş fi vrut să citesc romanul chiar în engleză dar notele de subsol m-au ajutat oricum să-mi dau seama cum ar fi sunat originalul.

2. Muriel Barbery - "Eleganţa ariciului". Băi, tre' să fii cam erudit ca să scrii o astfel de carte. M-a dat pe spate cultura autoarei care e născută în Casablanca şi trăieşte în Japonia. Deci stil şi rafinament, tată. Am băut ceai de-am pocnit cât am citit cartea asta, dacă ai curiozitatea s-o citeşti, o să înţelegi de ce.

Şi uite-aşa mi-am petrecut eu serile în care ar fi trebuit să învăţ ceva din legislaţia rutieră şi să simulez examenul teoretic pentru permis. Mai mult decât atât, m-am apucat acum de "Minciuni pe canapea" de Irvin D. Yalom şi parcă văd că nu mă lasă nici asta în pace în week-end. Da' nu-i nimic, o îngurgitez rapid şi apoi trec la lucruri serioase ;).

Băăăăă!!!

Cum îţi permiţi, bă, să-mi spui că mă iubeşti? Asta era "the final frontier"? Ai văzut tu că nu mai ai ce să încerci şi ai băgat-o pe asta? Da' nu vezi că scriu despre tine de când ne-am despărţit şi chiar dinainte să fim împreună? Nu vezi că blogul ăsta e mai mult despre tine decât despre mine? Păi nu vezi, că nu ţi-a căzut pe mână pagina asta în care mă tot plâng eu că-mi faci şi-mi dregi. Din fericire, aş adăuga.

Ştii ce? Şi eu te iubesc. În ciuda mea. Te iubesc de-mi vine să-mi trag un picior în gură. Da' asta nu înseamnă că am şi de ce. Şi mă scoate din sărite faptul că mă cunoşti aşa bine şi ştii tu tot ce-i în capul meu. Bine că eşti tu deştept! Mai deranjant e că nici măcar nu presupui, eşti sigur că ŞTII!!! Dar ce ştiu EU şi tu NU, e că o s-o luăm de la capăt şi o să ne mai ratăm o dată iubirea asta chinuită şi schingiuită. O să facem cum vrei tu şi-o s-o mai ucidem o dată, fir-ar ea de iubire că nu mai crapă odată, parcă are 9 vieţi!

Eh, mare scofală! Doar o altă inimă frântă. De fapt, nu alta, va fi aceeaşi: a mea. Că despre a ta nu am dovezi că ar exista. Cred că mă iubeşti cu ficatul sau cu pancreasul. Sau cu tiroida, naiba ştie!

I feel you, damn it!

Vorba cantecului

You're no good for me but you're the only one I see...
Stii cum vin fluturii de noapte spre lumanare, head on, ca niste bezmetici si-si ard aripile daca se apropie prea mult? Eh, eu am ceva mai mult creier decat un fluture (vorbeste lumea) dar, cumva, functionez la fel cand e vorba de tine.
Si ma iubesti. Si? Si te iubesc si eu. ASA, SI?!? Now what? Bine ca esti tu pe planeta ta si eu pe-a mea si-n felul asta pot sa pastrez distanta regulamentara ca altfel...
M-ai iubit dintotdeauna. Da, multumesc, e bine de stiut. O sa ma gandesc si azi la "cum ar fi dac-ar fi" si o sa-mi amintesc si azi toate atingerile, chiar si pe alea intamplatoare si o sa incerc sa-ti reconstruiesc mirosul si... cam atat. Maine o sa ma trezesc iar propunandu-mi sa te uit, asa cum imi propun sa renunt la fumat dar nu fac nici una, nici alta. Si o s-o tin pe-a mea pana spre seara, cand iar o sa-ti simt buzele pe ceafa si o sa tresar si o sa ma intorc sa vad daca nu cumva chiar esti acolo. Si n-o sa fii, thank God!