miercuri, 6 august 2008

Introducere in lumea barbatilor fara coaie

Da, am scris corect, n-am vrut sa scriu altceva. Exista barbati fara coaie. E trist dar adevarat, sunt ai nostri si tre' sa-i iubim asa. Sau... deloc.
Si voi ati intalnit astfel de specimene, sunt sigura. Sunt prea multi ca sa nu stiti macar unul.
Definitia unui barbat fara coaie (in modesta mea acceptiune) este urmatoarea: un mascul (paradoxal) care cunoaste o femeie, o place de moare, ba chiar se indragosteste de ea, are nevoie de ea ca de aer, numai ea il face fericit si vrea copii cu ea, multi, frumosi si destepti ca ei doi. Pana aici, nimic nefiresc. Partea interesanta e urmatoarea: cand ea incepe sa prinda aripi si sa se simta ca o regina (dupa ce a rezistat eroic si a stat cu o spranceana ridicata in asteptarea momentului in care o sa descopere bluff-ul care nu mai vine), pe el il cauta brusc fosta prietena (de care il leaga, vorba aia, un trecut) si nu poate rezista, trebuie sa mai dea o sansa acelei relatii care il facuse fericit dar care (asta e partea pe care o uita el) il facuse si nefericit la un moment dat, ca doar de aia s-a terminat.
Ok, sa zicem ca nu-l cauta fosta prietena. In cazul asta, el devine nesigur si parca are momente in care vrea sa traiasca din plin, parca are si momente in care vrea sa fie numai cu ea, nici el nu mai intelege ce-i cu viata lui, micutul.
Mi-e greata, ma duc sa vars.
Am revenit.
Asa. Problema lor e ca de fapt nu pot face fata unui lucru care chiar merge, chiar e frumos si bun si chiar au intalnit o femeie asa cum isi doreau. E prea mult pentru ei. Eu ii inteleg si ii sustin. Au si ei niste limite. Cum sa suporti sa fii iubit? E greu tare.
Nu sunt o feminista turbata si isterica, n-o sa incep sa spun ca ei sunt slabi si nu-s buni de nimic iar noi suntem cele mai tari si stim cel mai bine. Avem nevoie de ei asa cum au si ei nevoie de noi. Si poate, pe nesimtite, ne-au crescut si noua niste coite mici si dragute pe care ei le vad si asta-i confuzeaza teribil.
Who the hell knows? Eternul feminin are un revers: eternul masculin. Tot atatea mistere ii inconjoara si pe ei si tot atatea necunoscute avem si noi de rezolvat pana sa-i intelegem. Tot ce trebuie sa facem e sa fim niste mame bune (fara ca ei sa-si dea seama) si sa-i lasam sa rataceasca putin pentru ca apoi sa se intoarca tot la noi.
Cam astea "e" concluziile mele. Cel mai probabil gresite, nu m-am nascut ca sa descopar adevaruri universale. Da' imi dau si io cu parerea.
Ca doar e blogul meu! Ce coaiele mele?!?

5 comentarii:

Ambasadoarea spunea...

E de fapt o introducere in lumea Bucurestilor, ca la noi, aici, la tara, masculii is masculi si au coaie, ca ii vad pe strada cum se scarpina la ele, deci "este". Si daca se intorc la fosta prietena, as spune ca poa' sa uite codul tau de la interfon, mi se pare de bun simt sa faca asta;)

dramaqueen spunea...

Eh, draga mea, se scarpina in locul unde "era" coaiele. Stii tu, ca dupa operatiile de amputare, ai impresia ca organul e tot acolo.
Se intampla si la tara, cum spui tu.
Cat despre codul meu de la interfon... e aproape simetric, rimeaza, iti intra in creier definitiv.
Cam asta-i.

Ambasadoarea spunea...

Mda, si oricum, mi se par aproape inofensivi necoiosii, in comparatie cu "absorbantii".

Pe langa asta, pe undeva, intr-un capat de tara, te asteapta sa-l descoperi, un barbat vanjos cu coaiele cat toate zilele:) Barbat, am zis!

dramaqueen spunea...

Oh, mama, mi-e si frica sa ma gandesc :))

Ambasadoarea spunea...

Eh, hai ca iti surade ideea, te si vad salivand de placere:))