L'amour, ăsta

Uite că deşi mi-e somn de behăi, mai am un subiect pe care tre' să-l elimin din sistem înainte de culcare. Şi zic aşa:
Pentru mine, găsirea unui partener nu-i un lucru tocmai uşor. Selecţia naturală intervine invariabil în treaba asta din cauza înăţimii mele. Nu pot să diger ideea de a avea de-a stânga mea un individ mai scund decât mine. Nu pot şi gata. Tre' să fie cel puţin la fel de înalt ca să mă simt eu bine la cap, ca să-mi proiectez imaginea de mascul care mă poate cuprinde, arunca pe un umăr şi fugi cu mine din calea unui eventual pericol. Eh, asta nu înseamnă că de-a lungul timpului nu am cunoscut flăcăi interesaţi de o legătură cu mine chiar dacă nu ajungeau la altitudinea specificată în lista de criterii de eligibilitate.
Ultima astfel de experienţă s-a petrecut în ultimele zile. Am cunoscut un băiet, foarte simpatic de altfel, artist, care, aşa cum îmi place mie, vorbeşte foarte bine româneşte (pe lângă franceză, italiană şi germană, eh, un fleac!), are simţul umorului la locul lui şi un păr negru şi des pentru care as putea să-l urăsc cu patimă. Da' n-o fac. Băietul ăsta, pe lângă o uşoară grandomanie şi puţin narcisism pe care i le-aş fi corectat prin metode specifice, are un mare defect: îi lipsesc vreo 20 cm. Din înălţime, evident. Adică îi lipsesc în raport cu ce vreau eu, că altfel pare înzestrat cu tot ce-i trebuie. Eh, treaba asta nu l-a împiedicat să poftească la mine. Mai exact, să dezvolte o mică pasiune pentru persoana mea, cu accese de gelozie chiar pentru că, aşa cum mi-a explicat, el e "teritorial posesiv".
Acum na, am şi eu calităţile mele, omul e de înţeles. Mi s-a mai spus că aş fi picturală, sculpturală şi alte alea -rală, l-oi fi inspirat în artisticăria lui acolo, i-oi fi stârnit oareşce fiori dar de la asta şi până la a-mi spune că nu vrea să mai vorbim pentru că nu poate fi doar amic cu mine... e cale lungă. Ştiu şi eu cum e să fii respins de o persoană care-ţi face hormonii să fiarbă de să-ţi întunece privirea şi raţiunea dar eu nu "păţesc" astfel de pasiuni cu persoane care sunt incompatibile cu mine într-un mod evident. Tocmai din cauza asta, bărbaţii mişto pe care îi cunosc şi care nu-mi pot deveni parteneri, se salvează by default în folderul de prieteni şi relaţiile astea devin foarte frumoase taman din cauza lipsei tensiunii sexuale.
Prin urmare, l-am salvat şi pe acesta în galeria de prieteni şi mi-am văzut de ale mele. Numai că el n-a vrut aşa iar acum pare foarte rănit şi teribil de dezumflat. Şi sincer îmi pare rău pentru el dar chiar nu am cu ce să-l ajut. Ba chiar nu pot nici măcar să mă simt vinovată, întrucât i-am explicat omului de la început cum că suntem din emisiuni diferite şi m-am purtat suficient de rece cu el încât să ucid orice speranţă.
Şi cum mă gândeam eu la toată situaţia asta ieri, mi-am dat seama că dacă ar fi fost vorba despre un bărbat pe care să-l vreau şi eu, aş fi sfeclit-o în 2 timpi şi 3 mişcări. N-aş fi avut cum să mă port la fel de calm, echilibrat, dezarmant de relaxată. Pentru că eu nu pot fi relaxată. Sunt o tâmpită! Se vede pe faţa mea că aştept, că vreau. Mie nu poţi să-mi faci o surpriză şi să mă iei pe sus, pentru că mă găseşti la primire, te aşteptam acolo, ce ţi-a luat atât? Of, încurcate îmi mai sunt sinapsele şi multe piedici îmi mai pun de una singură!
Gata, am zis şi despre asta. Check!
Acum e timpul pentru nani pui!

Can't touch this!

Colega mea de apartament e o tipă suficient de antipatică încât să nu fim prietene, deşi locuim împreună de 1 an. Adică nu ştiu dacă-i neapărat antipatică dar nu e genul meu. Sunt o mulţime de chestii la ea care mă scot din minţi. Şi sunt uşor de scos din minţi dacă împărţim o baie şi-o bucătărie, trust me.
În primul rând are două mâini stângi. Mă enervează teribil femeile neîndemânatice. Frate, o femeie tre' să fie bună la lucru manual. În toate sensurile :D. Deci dacă eşti o împiedicată şi-o zăpăcită care nu nimereşte nici să bage lingura în gură, nu ai ce căuta cu mine în casă. Ultima întâmplare din lunga serie de tâmpenii nu m-a vizat dar oricum e grea de tot. Vorbind la telefon, a luat de pe aragaz un ibric în care mai era nişte apă fiartă după ce-şi făcuse un ceai şi a vărsat apa în chiuvetă în timp ce prietenul ei spăla vasele. Care prieten a avut reflexe bune şi şi-a ferit mâinile înainte să-i provoace nebuna arsuri de gradul III. Cum a reacţionat ea când şi-a dat seama ce era să facă? S-a aşezat pe un scaun şi s-a pus pe bocit.
Alt episod: Dimineaţă. 7:30. Îşi călca bluza pentru ziua respectivă în timp ce eu foloseam baia ca apoi să-mi calc şi eu o cămaşă. Din motive necunoscute, prefera să utilizeze fierul meu de călcat, deşi are şi ea unul perfect funcţional. Al meu era mai... verde, cred, ca de călcat singur, nu calcă. Şi, pricepută cum e, dă cu fierul peste o porţiune din dantelă care, inevitabil, se topeşte şi aderă cu toată forţa la talpa fierului. Îmi dau seama imediat că n-o să pot aştepta până se prinde ea cum să repare buba, iau fierul ei şi încep să-mi calc şi eu cămaşa ca să n-o strâng de gât. Era prea de dimineaţă. Ce face ea? Vine cu fierul în mână în pragul uşii mele, mă umple de scuze gesticulând cu el, timp în care îmi face şi-o băltoacă din apa care se scurgea. Ah, da, asta era după ziua în care îl uitase în priză ;;).
În afară de neîndemânare, mai e o chestie care mă enervează la femei. Aerul de căprioare neajutorate, rănite şi fragile care, vai doamne, nu pot, nu ştiu, lor nu le iese. Şi aici îmi amintesc o fază de genul: "Iubi, faci tu aia? Că eu nu pot." Iubi se urneşte şi dă să se execute, deşi ar fi preferat să nu. Iar ea, mimoza, după fundul lui "Hai că vin şi eu să te ajut". Fuck off, femeie, dacă tot ai pus omul în mişcare ca să fii sigură că nu se simte mai bine decât vrei tu să se simtă, acum stai naibii ca balerina in vitrină sau ca peştele pe televizor şi lasă-l să facă ce i-ai cerut, nu-l freca la cap cu "ajutorul" tău.
Nu am timp şi nici blogul n-ar suporta toate cretinătăţile de zi cu zi pe care le poate înfăptui fiinţa asta ŞI mai am un motiv pentru care mă opresc aici din a o demonta în bucăţele mici. Ieri dimineaţă, după câteva zile în care am avut un program de lucru numa' bun de scos ficatul pe nas, în timp ce luam micul dejun şi priveam fără ţintă pe geam, cu părul vâlvoi, cearcăne din belşug şi o faţă de parcă tocmai trecuse trenul peste mine dus-întors de mai multe ori, simt o mână pe cap. Fata asta de care vă spun mă mângâia pe păr. Îi era milă de mine pentru că mi se vedea epuizarea. Eh, la faza asta m-am cam înmuiat. Acu' ce naiba e de făcut? Ei, ce e de făcut. Am scos repede o banalitate dintr-un alt registru şi am trecut peste. Pfiu!

To be by your side

Nu ştiu dacă sau cât iţi place Nick Cave. Sau cât ai ascultat. Dar pe mine piesa asta m-a făcut bucăţi. M-a tocat mărunt, m-a împrăştiat pe jos şi m-a adunat la loc. Nu ştiu dacă nu cumva a mai rămas ceva pe dinafară, cum descompui o jucărie ca să vezi "ce-i acolo" şi când o recompui uiţi o rotiţă care nu mai ştii unde era iniţial. Când o ascult, nu-mi vine decât să spun "Te iubesc!".
Te iubesc, ştii? Simţi? Îţi aminteşti?

Across the oceans Across the seas, Over forests of blackened trees.
Through valleys so still we dare not breathe, To be by your side.

Over the shifting desert plains, Across mountains all in flames.
Through howling winds and driving rains, To be by your side.

Every mile and every year for every one a little tear.
I cannot explain this, Dear, I will not even try.

Into the night as the stars collide,
Across the borders that divide forests of stone standing petrified,
To be by your side.

Every mile and every year, For every one a single tear.
I cannot explain this, Dear, I will not even try.

For I know one thing, Love comes on a wing.
For tonight I will be by your side. But tomorrow I will fly.

From the deepest ocean To the highest peak,
Through the frontiers of your sleep.
Into the valley where we dare not speak, To be by your side.

Across the endless wilderness where all the beasts bow down their heads.
Darling I will never rest till I am by your side.

Every mile and every year, Time and Distance disappear I cannot explain this.
Dear No, I will not even try.

For I know one thing, Love comes on a wing and tonight I will be by your side.
But tomorrow I will fly away, Love rises with the day and tonight I may be by your side.
But tomorrow I will fly, Tomorrow I will fly, Tomorrow I will fly.

Cum am fost în Banbu

... şi cum mi-a trebuit o săptămână ca să pot scrie despre asta.
Fată, am făcut-o şi pe asta. Dacă până acum am mers numai în cluburi underground, cu rocăreală şi alte treburi, sâmbăta trecută m-am gândit că e timpul să involuez (deja începusem să merg la festivaluri de jazz, ptiu, ptiu!) şi am mers în Banbu, celebrul Banbu. Da, fată, ăla cu sclipici, ăla în care îşi fac poze piţipoancele la toaletă. N-aş vrea să sune ca o scuză dar prilejul a fost aniversarea unui coleg. Acu' dacă ăsta-i gustul omului... m-am dus şi eu acolo să-l sărbătoresc.
Ei bine, a fost chiar aşa cum îmi imaginam că va fi: amenajare kitsch-oasă (exceptând nişte acvarii de la intrare), curvete ca la balamuc, bărbaţi însuraţi care o ardeau cu ele şi tone, mii de tone, miliarde de tone de sclipici. Pe tavan, pe pereţi, pe haine, pe încălţăminte, la bijuterii, pe faţă, poate şi în fund, n-am verificat. Muzica - de mare angajament artistic. Dacă asculţi Radio Zu timp de 30 min, poţi să spui că ştii playlist-ul Banbu pe de rost. Deci jale!
Eh, după ce am trecut în revistă prezenţa câtorva figuri publice, pe care nici n-aş fi avut cum să nu le observ având în vedere fotografii profesionişti din suita lor (ca să vede şi ochiu' lu' consumatoru' de tabloide cum s-au mai îmbrăcat Bote sau Valentina Pelinel sau ce fromos e un tort cu artificii, rachete şi alte torpile), au intrat animatoarele în... treabă.
Ele, animatoarele, s-au coborât de sus. Nu, nu s-au întrupat din neant, vreau să spun că au coborât cu o platformă mobilă, pozând în Lady Gaga dă Bucureşti şi arătând într-un mare fel. Lăsând la o parte hăinuţele care le rămăseseră mici de le ieşeau funduleţul şi pieptişorul, trecând cu vederea frezele şi poate chiar... feţele, erau bune-măr! Îmi pare rău că tre' să spun asta, da' aşa erau! Am închis cu greu gura de uimire după ce le-am văzut şi m-am integrat în sfârşit în grupul din care făceam parte. Să mă fi văzut pe la 2-3, ziceai că-s de-a casei: dansam, râdeam, pozam, nu mai vedeam nimic în jur. Curajul meu s-a datorat şi mulţumirile se îndreaptă către... Finlandia! Thank God for that! În afară de asta, atmosfera din grup a fost foarte plăcută, toată lumea era interesată de bunăstarea celorlalţi, glumele şi strâmbăturile se ţineau lanţ, aşa că a fost uşor să mă şi distrez până la urmă.
Dar nu, nu voi face o practică din a merge acolo. O dată în viaţă e suficient! Fată!

Compulsiv. Mâncat compulsiv

Sunt un animal! Nu mă mai pot opri din mâncat! Dacă am vreo depresie de toamnă şi asta mă face să mănânc atât, în curând voi fi deprimată din cauza proporţiilor pe care le iau. Şi nu-i o glumă, nu mă alint, nu mă vait degeaba. "Cele mai buze senzuale" îmi spun că-i din cauza anotimpului. Zăăăăău? Adică e bine şi normal ce fac eu? Ca să am ce tăia de Crăciun sau cum? La iarnă îmi decupez o şunculiţă de pe burtă şi o mănânc cu ceapă? Beton! De când îmi doream asta!
Acum, pe bune, dacă ar trebui să investighez cauzele apetitului meu exacerbat (asta ca să mai trag de timp şi să nu renunţ la prostul obicei imediat ce l-am sesizat), aş putea enumera următoarele scuze, pardon, motive:
- zodia: întrucât sunt un taur pur-sânge, bună de dat ca exemplu de femeie din zodia asta, eu trăiesc prin şi pentru două lucruri mari şi late - mâncatul şi... iubitul. Şi n-o zic numai eu, o ştie toată lumea.
- încercarea de a renunţa la fumat: mereu am ştiut că în clipa în care voi încerca să mă las de fumat, voi începe să mănânc mai abitir decât până atunci. Îl am şi pe taică-miu ca model în acest sens. Numa' că eu n-am renunţat de tot, mai fumez 3-4 ţigări pe zi şi deja am luat-o razna cu mâncatul. Chestia e că am şi o tipologie de îngrăşare tare naşpa: modelul măr. Adică, orice-ar fi şi oricâte kile ar veni peste mine, nu se aşează decât în zona mediană. Deci din dreptul diafragmei şi până sub buric eu depun şi depun şi depun... cale lungă, să ne-ajungă şi o să arăt ca un măr pe băţ, cum am picioare lungi şi slabe.
- lipsa activităţii fizice: cel mai solicitant moment al zilei din punctul de vedere al arderii nenumăratelor kilocalorii îngurgitate este deplasarea până la şi de la metrou. Măcar atât respect să am şi eu pentru corpul ăsta. 15 min de mers pe jos dimineaţa şi încă 15 seara. Nu de ajuns dar mai mult decât nimic. Dar dacă mi-aş urni fundul şi m-aş apuca să fac sport de-adevăratelea, s-ar elibera o leacă de adrenalină, nişte endorfine şi alte chestii delicioase pentru creieraşul meu în continuă căutare de plăceri.
- lipsa... aceea: no comment.
- examenul de permis: ce ştiu eu să fac mai bine? Păi să frec menta. Trebuie să învăţ pentru permis? Excelent, voi găsi un mod de a fenta treaba asta, astfel încât s-o fac frenetic şi cu disperare pe ultima sută de metri, când o să mor că nu-mi ajunge timpul. Cum? Păi simplu. Mă aşez în poziţia de învăţat, iau cartea în mână, citesc vreo câteva rânduri ca să pară totul cât mai veridic şi ciulesc urechile. La cel mai mic zgomot din casă ies din cameră să văd cine a venit, ce face, cum face şi mai ales dacă mănâncă ceva. Şi mă înfiinţez în bucătărie, unde mai "gust" şi eu una-alta.
Oho, idei sunt multe, aş putea să continuu cu pretextele pe care mi le găsesc pentru a devasta frigiderul. Dar parcă nu mai am răbdare acum să scriu, parcă simt un zgândărici în stomac. Ah, da, cred că mi-e foame.