Nimic, ziceam si eu asa...

Am incercat sa ma gandesc la un moment dat la cum ma vad prietenii mei si ce le place la mine. De fapt, mai degraba la cum ma vad oamenii atunci cand ma vad pentru prima data, dar fiindca nu pot sa-i intreb pe cei de pe strada, m-am gandit sa imi chestionez prietenii. Nu mi-am intrebat decat prietenul, care mi-a dat un raspuns emotional, nu unul obiectiv. In fapt, urmaream sa aflu daca as putea fi definita ca fiind o persoana vesela. Ma tem ca nu. Ma gandesc la persoane pe care le cunosc si care par sa rada continuu, sa aiba zambetul ca parte din fizionomie. Nu stiu ce anume in dezvoltarea mea m-a facut atat de sobra si responsabila, incat expresia mea relaxata, neutra, sa fie una de usoara incruntare. Un lucru socant pentru mine e ca ma surprind strangand din buze si-mi dau seama ca peste cativa ani voi avea o gura tuguiata si creata, cu niste riduri de expresie dispuse radial. Ori poate reusesc sa ma corectez la timp.
Ce mi-as dori e sa nu se poata spune despre mine, totusi, ca sunt o persoana ursuza sau acra. Si nu fiindca e asa important daca se spune, ci pentru ca efectiv nu vreau sa fiu asa.
Nota: de analizat teoria lui D., conform careia in urma unui eveniment de acum 2 ani am inceput sa nu mai vreau nimic si sa nu ma mai bucur.
Azi am fost la un curs despre managementul proiectului iar pe locul din stanga mea statea colega care face pe sefa la marketing. Sa-i spunem I. Desi nu ii cunosc decat numele si cate ceva din experienta profesionala anterioara, cred ca I. este o fosta tocilara, care acum nu mai arata ca atare, dar se vede clar ca ceva din structura ei e automat si superficial, nu e gandit si logic. De asemenea, pare genul nefe, atat din cauza ca n-are cu cine, cat si din cauza ca n-are timp pentru asta si ca probabil nici nu-i trebuie. Ma rog, asta nu-i relevant pentru povestire, dar cand ma uit la ea, incerc sa mi-o imaginez calare si nu reusesc deloc.
La un moment dat, trainerul ne spune ca fara o planificare buna, cei implicati in proiect ar fi ca niste oameni in padurea amazoniana, taind in disperare tufisurile cu macetele, dar neavand vreo directie. I. e atenta si ia notite pe suportul de curs. Ceea ce scrie in dreptul planificarii dupa acest exemplu ma convinge ca a fost o tocilara de mare clasa si ma face sa rad in mine cu pofta: "padurea argentiniana". Aproape nimic din ce noteaza nu e important in vreun fel, nu completeaza scheletul cursului, scrie numai tampenii. Dar "padurea argentiniana" e dovada clara ca biata de ea nu gandeste. Sau nu tot timpul.
Sunt pe punctul de a mai abandona (amagindu-ma ca doar o aman) inca o carte. Nici nu mai stiu a cata o fi. O sa scot intr-o zi toate volumele din bibilioteca in care gasesc si un semn de carte, sa vad cate ispravi ca asta am facut in ultimii ani. Cartea asta imi place. Sau mi-a placut la inceput. Acum, insa, imi da o angoasa a mortii, autorul asta e de un realism de-mi vine sa-mi pun desene animate dupa ce mai citesc un capitol, sa ma spal de toate rahaturile omenirii si sa pretind ca nu imbatranim, ca nu o sa cada carnea de pe noi, ca partenerii nostri o sa fie atrasi de noi de-a pururi si, evident, ca n-o sa murim. Incerc s-o termin, dar ma apasa, deci nu promit nimic. Ah, e vorba despre "Particulele elementare" de Michel Houellebecq.
Zic astia la Discovery Nature ca exista o specie de coral care, o data pe an, in aceeasi noapte, elibereaza icrele din toate recifurile si apa arata ca si cum mii si mii de mici luni plutesc prin ea si se indreapta spre  suprafata. Dragut.
Ploua, deci ma culc.

Creierul o ia razna noaptea

E destul de nasol să-ţi fie teamă să mai intri pe blog să mai scrii şi tu o prostie-două de teamă că vine ştiu-eu-cine în vizită şi începe să răscolească prin istoricul browser-ului şi află de micul secret. Mai grav decât atât, am şi schimbat tab-ul când m-a sunat mai devreme, mi se părea ca o să-şi dea seama că fac ceva despre care nu vreau ca el să ştie.
Mă rog, nu ăsta-i scopul intervenţiei din seara asta. Faza e că azi-noapte am avut nişte vise. Zic "nişte" fiindcă am impresia că au fost vreo 2, deşi nu-s chiar sigură. În unul dintre ele eram printr-un oraş străin, poate prin Germania si mă pupam pe la colţuri cu un coleg. Absolut nimic dubios în viaţa reală, aşa că nu ştiu de ce tocmai cu el. Cred că eram chiar în oraşul lui natal, unde are şi o iubită şi ca să nu ne "prindă" aia m-a înghesuit într-un fel de nişă formată de intrarea într-un magazin şi m-a sărutat ca-n filme, aşa cum ştiu-eu-cine nu m-a mai sărutat de mult timp.
În celălalt vis, cred că eram cu un fost şi făceam alte chestii ca-n filme, aşa cum cu ştiu-eu-cine n-am mai făcut de ceva timp.
Aşa că m-am trezit azi-dimineaţă de la primul ţârâit al alarmei, uşor speriată că aş fi făcut ceva pentru care ştiu-eu-cine nu m-ar putea ierta niciodată (brusc mi-am amintit că mă şi trezise în cursul nopţii cu sunetul de aparat foto, fiindcă i s-a părut că dormeam tare drăguţ şi eram tare frumoasă) şi am stat puţin să mă gândesc de unde până unde creierul meu a luat-o pe câmpii în somn. Păi prima explicaţie ar putea fi faptul că, aşa cum reiese din rândurile de mai sus, intimitatea mea cu ştiu-eu-cine nu mai e ce-a fost şi simt o anumită lipsă de pasiune. Ştiu sigur că de pasiune. Din păcate, îmi tot sună în urechi o replică de-a lui de acum mai mult timp, care suna ceva de genul "Dragostea moare în pat" şi mă tot întreb dacă a noastră mai trăieşte. O altă explicaţie ar putea fi faptul că terminasem de citit o cărţulie care se numeşte "Amintiri şi povestiri mai deocheate" şi care evocă unele trăiri erotice ale autorului de la diferite vârste şi în diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin morale.
Ah, altă chestie care mi-a mai venit în minte a fost că impasul ăsta sexual mi s-a mai întamplat şi cu alţi 2 parteneri, ceea ce devine deja un subiect de meditaţie sau ridică cel puţin un semn de întrebare. Din ce motiv se întâmplă asta? E normal după un timp? Când ştii că n-o să se remedieze nimic şi trebuie să renunţi? Pentru că, să fim serioşi, când sexul devine din ce în ce mai rar iar atunci când se întâmplă e din ce în ce mai scurt şi mai puţin intens, toate încep să meargă prost în relaţia aia, nici iarba nu le mai place celor doi.

Unde naiba esti?

Cel mai probabil ti-am omorat iubirea cu mana mea si apoi am calcat pe ea cu picioarele mele. Orice ti-as da acum nu mai e suficient de bun, pentru ca a trecut anul ala si jumatate, pentru ca trupul meu a fost atins de barbatul ala, pentru ca ti-am zdrobit toata increderea, tot respectul si toata credinta. Si pot sa stau acum si-n cap (si, culmea, chiar vreau!) si tot n-o sa ma crezi. Si nu vrei sa ne mutam impreuna pentru ca ti-e teama ca o sa plec iar. Dar ce spun eu "teama"? Esti convins de asta, nu-mi dai nicio sansa. Acum doar stai si astepti sa-mi fuga ochiu', sa calc putin linia galbena si sa-ti confirm convingerea conform careia "Cine a gresit o data va mai gresi si a doua oara". Tampita convingere, lua-o-ar naiba! Nici nu stiu cum sa ma mai semnalizez, sa-ti arat cat de aici sunt, cat de acum...
Si mi se frange inima in 'spe mii de cioburi cand simt ca te indepartezi cate putin ca sa fii la adapost de inevitabilul rau pe care se presupune ca ti-l voi produce iar. Si-as vrea sa fii iar exact asa cum scriam mai demult ca esti si mor de ciuda daca incep sa cred ca nu poti sa primesti asa ceva decat o data in viata, chiar daca incerci de mai multe ori cu aceeasi persoana.
Se pare ca anul ala si jumatate nu se va putea reedita niciodata. Si-mi e al naibii de dor de tine, asa cum erai atunci si de tot ce aveam si nu stiam ca am si nu voiam sa am.
Urasc regretele si toate rahaturile astea! Vreau ca acum, dupa ce mi-a venit mintea la cap, sa am lucrurile de care n-am fost in stare sa ma bucur si sa le iau din plin si sa ma hranesc din ele.
Dar ele nu mai sunt...