Despre o vaca

Cam cat de normal e sa fii geloasa la gandul ca fostul iubit, pe care l-ai parasit, este acum cu altcineva? Hm, nu e nevoie de raspuns la intrebarea asta.
Treceam acum prin cateva dintre pozele noastre si prin unele lucruri de-ale lui care au ramas in computerul meu si am realizat cam cat de mult din viata fiecaruia a ramas in viata celuilalt.
Nu stiu cat de capabila sunt sa-mi invat lectiile. Cred ca nici nu am priceput multe dintre ele. Doar 2 imi vin in minte acum: una despre iubirea totala, fara limite si fara teama, masti si perdele si una despre gelozie si posesivitate. Le stiu, dar n-am invatat nimic din ele. Sunt tot in punctul in care eram inainte sa intalnesc sufletul asta care mi-a schimbat totusi optica si mi-a dat dreptate sa cred in bunatatea oamenilor.
Bunatatea asta, asa cum o inteleg eu, e ingropata de multi adanc de tot de prin adolescenta si numai gandul la ea ii face sa se simta slabi si rusinati. Oh, da! Hai sa fim cat mai puternici si autosuficienti! Hai sa ne incordam cat mai tare si sa fim etansi! La naiba cu iubirea si abandonul! Niste mizerii! Sa nu ne batem capul decat cu lucruri superficiale si care se digera usor! Un banc si-un "Te iubesc!" spus dupa cateva beri ar trebui sa ajunga. Ce sens are sa ne deschidem in fiecare clipa?
Mi-e foarte dor de parul ala negru-taciune si de fetisoara aia frumoasa si de fiecare atingere apasata si pasionala in care erotismul si sentimentele se bateau sa ajunga primele la mine. Cum naiba sa nu-l fi iubit?
Eu insami sunt un maaare exemplu de superficialitate. Si m-am incruntat cand mi s-a spus. Ei bine, asta sunt! O vaca trista si superficiala!
Macar cu el nu aveam teama de respingere si de abandon pe care altfel o simt constant. El chiar era acolo! Acum simt ca trebuie sa fac mereu ceva prin care sa atrag si sa impresionez. Rahat! Ma pierd, obosesc. Nu construiesc nimic la mine pentru ca trebuie sa tot dau, sa tot postez si afisez lucruri misto si interesante. Sau asta cred eu ca trebuie sa fac. Niciodata n-am fost buna la a fi eu insami. Sunt jalnica!

Bratari

Cred ca imi plac bratarile pentru ca seamana cu niste catuse.

Scary stuff

Întrebarea zilei sosită prin poşta redacţiei este următoarea: e bine ca iubirea vieţii tale să ştie că e iubirea vieţii tale?
Răspunsul nostru, dragi ascultătoare, este: NU!
Treaba asta cu "iubirea vieţii" este atât de grea, serioasă şi apăsătoare pentru persoana în cauză, încât are cam 2 variante la dispoziţie:
1. Să o înţeleagă fix la amploare ei şi să facă un pas înapoi.
2. Să o ia mai mult în glumă şi să urce o treaptă deasupra relaţiei.
Nu prea imi pot imagina cazul in care persoana respectivă chiar e mişcată de chestia asta şi face eforturi sporite să nu dezamăgească şi să nu-şi piardă statutul. Spre exemplu eu, cand mi s-a spus asta, am ales varianta 1. Sincer, aş fi preferat să nu ştiu.
Cred că e unul din lucrurile care nu trebuie spuse decât dacă eşti Esmeralda, adresându-te lui Jose Armando.

Adevăr sau provocare

Noua mea filosofie de viaţă constă din 2 elemente esenţiale: adevărul şi asumarea sinelui. Ambele sunt în mare parte meritul fostului meu iubit sau a experienţei de viaţă acumulată în timpul relaţiei cu el. Oricum aş spune-o, ultimul an şi jumătate m-au învăţat câteva lucruri pe care mi-aş dori foarte mult să nu le uit.
Primul şi cel mai important este faptul că adevărul trebuie să ne fie comunicat şi să-l comunicăm, astfel încât să ne confruntăm cu el şi să decidem dacă putem trăi cu el sau nu. Adevărul este important. Refuzul de a-l comunica nu înseamnă minciună, înseamnă doar intimitate sau trăire personală care vrem să rămână aşa. Modificarea şi comunicarea denaturată a adevărului înseamnă minciună.
Al doilea lucru, strâns legat de primul este faptul de a "da la pace" cu ceea ce suntem. Atât cu noi, dar mai ales în relaţiile cu ceilalţi, în special cu partenerii de viaţă. Faptul de a fi nevoiţi să "salvăm aparenţele" sau de a face eforturi să fim ceea ce alte persoane vor sau se aşteaptă să fim înseamnă un efort, adică ceva nenatural, adică ceva ce nu putem face la nesfârşit. Cel mai economic lucru din punct de vedere al energiei fizice şi psihice cheltuite este să fim noi înşine, oricât de clişeistic as suna asta. Şi ştiu că aşa sună. Ştiu atât de bine, încât nici mie nu îndrăznesc să-mi spun "Fii tu însăţi!", darămite altcuiva.
Este atât de bine să găseşti relaţia în care să poţi fi exact ceea ce eşti, încât cred că nu merită să trăieşti altfel. Am avut relaţii în care m-am simţit complexată intelectual, social, fizic sau sexual care, evident, s-au sfârşit. Nu poţi să faci eforturi pe timp nelimitat de a părea mai deştept, mai frumos sau mai atrăgător decât eşti dacă partenerul tău pare să nu te accepte cu minusurile din dotare.
Cred că singura trăsătură flexibilă şi care se poate educa în timp este temperamentul. Poţi să înveţi din experienţă că dacă reacţionezi isteric la ceva ce nu-ţi place nu-i tocmai un lucru bun. Poţi să te educi să raţionalizezi puţin mai mult şi să te opreşti înainte ca situaţia să escaladeze. Poţi să-ţi corectezi viciile de educaţie. Condiţia e să realizezi că le ai.
Cum mă consider a fi un fin observator al firii umane, am constatat că nimeni nu învaţă din greşelile celorlalţi. Niciodată n-o să considerăm că ceea ce i s-a întâmplat altcuiva în condiţii similare o să ni se întâmple şi nouă. Asta pentru că ţinem atât de mult şi suntem atât de mândri de individualitatea noastră, încât o să găsim mereu ceva diferit de exemplul prietenilor noştri şi o să credem cu tărie că scenariul vieţii noastre este total diferit de al lor.
Aşa că hai să ne ratăm personal dacă e să fie aşa în loc să ne raportăm la statistici.

Oh, the guilt!

Momentul ăsta îmi aduce aminte de nişte momente similare de acum vreo 3 ani şi ceva, pentru că şi atunci ca şi acum, tocmai ieşisem dintr-o relaţie nu tocmai scurtă, şifonându-mi fostul destul de tare. De data asta cred că e cu atât mai grav cu cât m-am despărţit de omul care mi-a oferit maximul pe care îl poate primi o femeie de la un bărbat din punct de vedere afectiv.
Da' când spun maxim, mă refer chiar la maxim. Nu am mai întâlnit atât devotament, atâta bunătate şi atâta afecţiune, toate constante pe durata unui an şi jumătate. Mă doare atât de tare să ştiu că în momentul ăsta suferă şi că toate valorile şi ideile despre relaţii îi sunt zdruncinate, încât aproape mă urăsc pentru asta.
Cu siguranţă nu e asta prima lui relaţie eşuată şi nici ultima, rahaturi ca ăsta ni se întâmplă tuturor, dar mereu am avut impresia că dacă provoc suferinţă cuiva, o voi primi înapoi în alt moment, sub altă formă. Şi nu vreau să fac rău! Nu lui!
Dar iată că fac şi doar dintr-o motivaţie meschină şi superficială, care nu m-a lăsat să mă înfrăgostesc de omul ăsta care-mi spunea când mă strângea în braţe "Daca te ţin aici strâns şi nu-ţi mai dau drumul niciodată, ce-o să faci?" sau "Nu vreau să mai fiu cu nimeni altcineva, vreau doar cu tine".
Sună destul de patetic toate lucrurile astea povestite, dar adevărul gol-goluţ e că nu l-am iubit aşa cum trebuia în primul rând din cauza diferenţei şi abia în al doilea rând din cauza obsesiei.
Cam de căcat, nu?

Obsesie

Acum imi dau seama ca daca scriu aici imi e mai usor sa-mi organizez gandurile. Ca atunci cand fac o lista inainte sa plec la cumparaturi. Culmea e ca simt nevoia sa fac asta numai cand sunt singura. Pesemne ca atunci imi si aud gandurile, spre deosebire de momentele in care e cineva langa mine si mi le tot bruiaza, cenzureaza si baga sub pres.
Si ma trezesc dimineata cu resturile lor date in foc, scurse pe aragaz, pentru ca in somn ele fierb si au vointa proprie si-mi ies pe nas. Asa s-a intamplat azi dimineata, cand m-am trezit si am constatat ca dormisem pe burta (probabil ca sa se dreneze toate chestiile mai bine) si tocmai falfaia umbra unui vis pe cale sa mi se stearga din memorie, numai ca eu l-am prins repede, l-am rememorat si s-a fixat.
Se facea ca eram prin oras, intr-un grup mare, in care era si el. Numai ca ma ignora total si eram extrem de contrariata de treaba asta, dar in acelasi timp foarte stangace in a ma face remarcata si a-i intra in gratii. Da' imi doream mult de tot sa ma vada, sa-mi caute prezenta si sa vorbim. Al naibii, n-avea ochi pentru mine! Deja ma intristam din ce in ce mai tare si nu intelegeam nimic. La un moment dat am mers pana la toaleta si m-am uitat in oglinda, mi-am asezat parul altfel, m-am mai "amenajat" putin si mi-am sters palmele umede de haine, incurajandu-ma sa ies de acolo sclipitoare, draguta si eventual irezistibila, doar-doar mi-o spune o data ca nu mai poate sa stea departe de mine si ca degeaba s-a incordat el ca prostu' si-a stat cu coada pe sus, ca de fapt e lesinat de iubire.
N-am reusit sa-mi amintesc deznodamantul visului si de fapt cred ca inca nu s-a "turnat", ca doar nu era sa mi se implineasca dorinta chiar asa fatis. Culmea e ca in realitate lucrurile stau putin altfel si cu siguranta deznodamantul nu e niciodata asa siropos cum mi-l doream eu in vis. Nu cred ca o sa vad vreodata un ditamai barbatul (din specia in cauza, nu la modul general) abandonandu-se total in bratele femeii pe care spune ca o iubeste, exprimandu-si cu patos si ochi umezi sentimente atat de profunde si mari ca abia le poate duce.
E doar imaginea pe care eu mi-o proiectez despre o obsesie de care nu scap si care se pare ca-mi distruge orice relatie.
Mi-e foarte teama de alegerile gresite. Poate tocmai de asta le si fac. Sau poate numai astea se pot face cand vine vorba de parteneri. Poate ca orice alegere buna ajunge sa fie una proasta dupa un timp.
Probabil ca, acum ca am vazut cum e sa fii iubita cu fiecare atom si sa primesti atat de mult incat sa-ti fie jena si sa simti ca nici nu meritai si dupa ce am dat cu piciorul intr-un stil suficient de josnic la toate astea, ma pot intoarce la relatiile mele gresite, defecte, nepotrivite, prejudicioase si eventual costisitoare, pana cand o sa decid ca ar fi cazul sa fiu singura...

One time

Hello?!? Anybody there? Nu? Nimeni? Pfiu, în sfârşit o seară numai CU mine şi PENTRU mine! O seară în care casa e numai a mea, laptopul e numai al meu, cada e numai a mea. O seară în care pot să mă gândesc aiurea-n tramvai la iubiri demult apuse, la cine sunt şi ce naiba vreau de la viaţa asta, pot să-mi imaginez liniştită că-s o artistă deghizată în... altceva, care aşteaptă să fie dezvaluită spectaculos de un puseu de talent care uimeşte pe toată lumea şi îi schimbă viaţa în cel mai neaşteptat mod.
Ştie cineva dacă există vreo vârstă limită până la care ai voie să-ţi dai seama că de fapt tu voiai să te faci altceva când o să fii mare? Mai nasol e dacă n-ai ştiut niciodată ce vrei de fapt să te faci şi eşti puţin neintegrată în viaţa ta profesională, care în ciuda ta urmează paşii din carte spre mult-vânata carieră. Carieră pe naiba! E de fapt o alergătură după cât mai mulţi bani care să-ţi plătească laptopul, vacanţa, hainele şi pantofii, concertele, chiria si mesele în oraş. Crezi că rămâne vreo amprentă personală sau macar vreun atom din mine pe ceea ce fac de la 9 la 5? Neah, nimic!
În schimb, mă trezesc visând la un moment închipuit în care creez ceva frumos. Nu ceva util, practic, pragmatic şi precis. Ceva incredibil de frumos. Azi m-a întrebat o prietenă dacă m-am întors în clasa a 12-a. E clar că nu m-am întors în timp, e posibil sa-mi fi regresat creierul cu vreo 10 ani :)).
Eh, prostii! Alte tâmpenii de care o să râd peste vreun an, când o sa le recitesc.
Uite-aici ceva frumos!