Cand esti intr-o relatie

... care are atat de multi ani incat e ca si cum ai fi insurat, ar fi frumos din partea ta sa:
- stai in pula mea acasa!
- iti tii in pula mea vorbele in gura!
- iti tii in pula mea scula in pantaloni! (nu incapeau doua puli in aceeasi fraza)
- nu spui in pula mea ca te-ai indragostit, ca relatia ta e moarta de mult si ca ma vrei in viata ta si ca sa ne vedem mai repede ca urla feelingu', ca de data asta nu mai dispari, ca nu vrei sa ne mai despartim!
- nu pleci in pula mea la futut cu texte de iubire si dupa ce iti spun eu ca ce simt pentru tine e iubire, imi spui ca tu simti asta pentru altcineva!
- stai in pula mea langa acea "altcineva" si rezolva-ti relatia daca acolo vrei sa fii!
- ai in pula mea mai multa minte daca oricum esti convins ca la 41 de ani esti un mos si ti-ai futut viata!
Si mai du-te cu totul in pula mea cu inteligenta ta si cu felul in care vorbesti si cu ce vorbesti si cu sensibilitatea ta dupa care ma lichefiez si cu felul in care iti place corpul meu, mai ales partile lui delicate (ca nu pot sa zic pizda dupa atatea puli)!

Cum am tras apa

Intr-o seara in care nu-ti gasesti linistea, adica o seara ca oricare alta, ii spui unei foste iubiri (sau ceva) ca vrei sa auzi totusi explicatia pe care iti spusese ca o are pentru un comportament urat pe care il avusese fata de tine. Iti spune ca te suna, trec 2 ore fara sa te sune, ii scrii ca e un bou (cuvant pe care il folosise el ca sa se descrie pentru ca renuntase la tine la un moment dat, deci doar aprobi folosirea lui, nu i-l atribui din senin) si te suna imediat. Sigur, te suna fiindca e intrigat si furios si vrea sa stie de ce i-ai spus asa, fiindca-l doare la orgoliu, nu fiindca ii pasa de sentimentele tale si ar vrea sa-ti demonstreze ca te inseli.
Vorbiti ce vorbiti, orgoliul lui de cacat il indeamna sa te intrebe daca vrei sa fiti impreuna, cand oricine in locul lui ar fi vazut ca vrei, si ramane cum ati stabilit. Ca sunteti impreuna, cum ar veni, si ca va vedeti in seara urmatoare, nu joi la miezul noptii, cand sunteti rupti de oboseala.
In seara urmatoare te suna sa-ti spuna ca nu va vedeti si ca nu trebuie sa va mai vedeti. Tu stiai ca asa o sa se intample, ca nu esti proasta ca noaptea, esti mediocra la prostie, nu excelezi. Si in momentul ala, cand in sfarsit simti ca face misto de tine, se produce declicul: ii inchizi telefonul in nas si STII ca omul asta trebuie sa dispara definitiv din viata ta, fiindca ti-o face de cacat, nu aduce nimic bun in ea. Nu! De fapt nu aduce nimic - punct!
In continuarea programului iti pregatesti ceva de mancare, iti pui un film despre iubire si nu numai si te culci linistita si eliberata.
Te trezesti noua si proaspata a doua zi dimineata, iei micul dejun, bei cafeaua, fumezi tigara si te duci la baie. Nimic neobisnuit. Daaaar, cand te ridici de pe vasul de toaleta si te uiti in urma la ce ai scos din tine, stii ca ai scos lucruri de care nu mai aveai nevoie si care erau toxice pentru tine. Asa ca accepti senina despartirea, arunci o ultima privire plina de dispret, spui "Pa, Icsulescu!" si tragi apa.

Letter to my unfinished business(es)

In ordinea numerelor de pe tricou:

Draga M.P.,

Esti un bou!
Imi declari iubire eterna cand ne vedem, imi spui ca ai putea trai cu mine pana la sfarsitul vietii, dar in anumite conditii si fara sa avem copii, ca o sa te muti cu mine de la 01.01.2016, dar practic, PRACTIC, nu faci nimic iar noi nu mai suntem impreuna de mai bine de jumatate de an. La partea cu iubirea te cred, ca o gasculita ce sunt. Pentru ca am fost indragostita de tine mult timp din cei 10 ani si ceva de cand ne cunoastem si simt conexiunea spirituala. Si te iubesc si eu doar pentru ca nu ma pot opune si e ceva ce nu eu am hotarat. Dar conexiunea fizica e minus zero. Suntem la distanta iar tie iti place asa, esti in siguranta. Statistica: am fost impreuna (in ceea ce amandoi am agreat ca este o relatie) timp de 16 luni impartite in 3 transe in astia 10 ani. Adica fix pix.
Iti cer sa-mi dai drumul!

Draga S.C.,

Esti un bou!
Un bou care nu-mi raspunde la niciun fel de forma de comunicare de un an si jumatate, timp in care m-am zvarcolit in grele chinuri. Unii spun ca faci asta fiindca nici tu nu te-ai desprins. Eu spun ca faci asta fiindca stii ca iertarea ta sau intelegerea sau orice sentiment uman exprimat m-ar elibera si vrei sa ma tii legata si sa ma pedepsesti pana te saturi. Nu doar tu m-ai iubit, si eu te-am iubit! Mult! Si inca te mai, chiar si dupa tot cacatul care nu mai poate fi sters!
Iti cer sa-mi dai drumul!

Draga M.U.,

Esti un bou!
Un barbat mai slab si care sa fuga mai abitir de mine nu am vazut! Sau poate asta care urmeaza te-ar putea concura, dar e greu de zis care dintre voi e un bou mai mare. Ai o imagine atat de proasta despre tine incat probabil nici nu te-ai gandit ca daca par indragostita de tine, probabil ca am de ce, probabil ca meriti. Te scalzi in resturile unei relatii la distanta in care ai fost si folosit, nu doar inselat iar cand nu faci asta, ti-e prea lene sa faci loc cuiva in viata ta, desi ma placi, oricine si-ar da seama.
Tie nu-ti cer sa-mi dai drumul, fiindca de tine nu sunt legata, dar ar fi fost frumos si civilizat sa nu fi disparut in ceata in dimineata zilei de 26.10.2014.

Draga C.P.,

Tu esti cel mai recent bou si poate chiar cel mai mare!
Ce viata trista sa-ti petreci ultimii 12 ani intr-o relatie din care spui ca vrei sa iesi, dar ti-e frica de singuratate! Ce patetic sa-mi ceri sa te ajut sa faci asta, eu sa refuz, fiindca vreau sa ma vrei pentru mine, nu pentru ce pot face pentru tine si sa-ti dispara orice dorinta de a mai face asta dupa ce pleaca fiecare la el acasa. Iar conversatia marunta de azi e asa scarboasa, incat poti sa ti-o bagi in fund, fiindca acolo-i sta cel mai bine. De data asta prefer sa ma ignori, n-a mai ramas nimic de spus.
Iti cer sa-mi dai drumul!

Iubit vs. prieten

"Iubitul meu" spui atunci cand il iubesti, altfel spui "prietenul meu", nu?
As vrea ca prietenul meu sa ma iubeasca si as vrea sa-l iubesc si eu pe el, doar ca nu cred ca ne placem suficient de mult pentru asta. De fapt, cred ca el ma place suficient, numai ca tot timpul e in dezacord cu ce sunt, spun si fac. Mai degraba as spune ca-i plac pozele mele si-i place de mine cand tac. Pare ca-si face niste calcule din care reiese ca am niste gene suficient de bune pentru a fi mama celor 3 copii pe care si-i doreste, doar ca dezaproba profund faptul ca fumez, ca nu-mi gatesc, ca nu fac suficient sport si, in general, tot ce el face si eu sau tot ce el nu face si eu da.
De exemplu, o discutie aberanta de ieri a fost cea in care imi spunea ca sunt prea (sau foarte, ca e altceva, dar n-am retinut cum a zis el) atenta la bunele maniere si la politeturi, care i se par oarecum inutile. I se pare ca denota un servilism romanesc pe care il detesta. Cateva fraze mai tarziu facea aluzie la faptul ca as trai in lumea cartilor si nu in lumea reala pentru ca, usor de dedus, nu?, eu citesc iar el nu.
Frecvent discutiile noastre (sau in proportie mare pana acum, ca sper ca epuizam curand subiectul) se invart in jurul starii mele de sanatate, al unor afectiuni trecute, prezente, viitoare si chiar ereditare. Ma simt ca la recrutare. Daca spun ca am platfus (desi n-am), ma lasa in pace?
Aseara chiar facea un nou calcul genetic prin analogie cu familia sora-mii: daca ea are ochi albastri, sotul ei caprui si fiica lor tot albastri... restul ideii s-a dedus, nu s-a exprimat... inseamna ca daca eu am ochi verzi si el caprui, copilul nostru (primul din cei 3, da?) va avea ochi verzi? Ochii trebuie sa fie cea mai frumoasa trasatura de-ale mele in... ochii lui si probabil figura in ansamblu, ca la celelalte parti imi spune mai mult direct decat indirect ca ar trebui sa mai lucrez.
Exemplu: ii trimit o poza cu mine intr-o oglinda frumoasa si, in loc sa admire oglinda, daca nu pe mine, imi spune ca daca as mai pune niste muschi pe picioare, as putea urca pe un podium. Ei bine, sa ma fut pe el de podium! Nu ma intereseaza treaba asta!
Pauza, stop joc!
Mai scriu si alta data tampeniile pe care mi le zice, ca acum vreau sa-mi iau gandul de la ele si sa-mi dau voie sa ma indragostesc si mai vedem noi apoi.
Despre partile bune ale acestei relatii intr-un episod viitor.

Scrisorar

Si eu, baiete, am avut varsta ta si am inteles deodata tot. Dar, mai apoi, toata viata am incercat sa inteleg ce intelesesem eu atunci.

Ei faceau scandal, de parca nu stiau ca toate cuvintele rele nu mai pot fi retractate si uitate. Nu stiau ca oamenii se cearta in totalitate si se impaca pe jumatate si, astfel, de fiecare data se indeparteaza de iubire, care devine din ce in ce mai putina. Sau stiau, dar nu puteau sa faca altfel.
Iar eu dispaream din fata lor si muream din lipsa de iubire.

Lumea este o fiinta vie uriasa, iar noi locuim in pantecele ei, precum viermii ce traiesc in pantecele nostru. Dar cat de vesel este viermele, nu se stie, insa omul se naste, traieste si moare fericit, numai ca tot timpul uita asta.

Este ca in copilarie, daca ai ceva, trebuie sa imparti lucrul acela. De exemplu, tu ai primit bomboane, dar altii nu au. Si trebuie sa le imparti. Ca, altfel, pot pur si simplu sa ti le ia. Si in viata asta trebuie sa imparti mereu ceea ce ai mai drag. Si cu cat e mai drag, cu atat trebuie sa dai mai mult. Sa imparti ce iubesti, ca altfel ti se ia de tot.

Imi reprosez ca, atunci cand am fost impreuna, am avut atatea ocazii de a-ti arata iubirea, dar nu m-am gandit la asta. Dar acum esti asa departe, ca nu mai pot sa fac nimic pentru tine, nici sa te imbratisez, nici sa te sarut, nici sa-mi trec degetele prin parul tau. IUBIREA ARE NEVOIE NU DE DOVEZI, CI DE FORME DE MANIFESTARE.

Si as mai vrea sa merg cu tine si sa-ti cumpar ceva inutil, feminin: un inelus, o brosa, niste cercelusi, o palarie, o posetuta. Mi s-a parut mereu ca toate astea sunt prostii, sunt fleacuri, dar abia acum inteleg ce importante sunt si de ce e nevoie de ele. Abia aici am inceput sa inteleg cat de necesare sunt lucrurile inutile!

Am o senzatie minunata, de parca iau parte la formarea unei planete care va inmuguri din mine, la termenul potrivit, ca si cum eu sunt sora vietii si, de fapt, o ruda apropiata a oricarui copac.

Micro-iubirea

Micro-iubirea e cand iubesti pe cineva, dar pentru foarte putin timp. Maxim 3 zile, cat tine o minune.
E cand iubesti asa de repede si de intens incat in a 4-a zi bei 3 beri si fumezi un pachet de tigari si speri ca somnul de peste noapte te va reseta asa de bine, incat va fi ca si cum n-a fost.
E cand il vezi pe holuri la serviciu, e colegul nou, nu stii nimic despre el, dar radarul tau iti spune ca e suficient de defect incat sa te atraga. Stii ca e defect, nu stii in ce fel, dar vrei sa-l desfaci, sa vezi ce-i acolo si daca-ti raman piese cand il recompui. Il observi un timp de la distanta si nu arati nimic din curiozitatea pisiceasca atat de caracteristica, fiindca esti un sfinx. Pe dinafara. Pe dinauntru esti o fetita, dar shhh!, asta e secretul nostru!
Si trec asa cateva luni si apoi apare contextul ala periculos, in care nu e bine sa te expui, dar fix atunci o faci. Esti la teambuilding (teamdrinking) si incepi sa-l atingi ca sa-l faci atent pentru o prostie pe care vrei sa i-o spui. El simte ca de asta il atingi si cand isi apropie urechea sa auda mai bine prostia, isi lipeste obrazul de al tau. Tu simti ca el e acolo, stii de ce si-a lipit obrazul si plusezi: il musti de obraz. El e barbat, intelege de ce l-ai muscat. Ajungeti in pat si o faceti cu lumina aprinsa si e ca-n cer (el o spune, nu tu). Dormiti o ora sau deloc, nu stii precis, suna ceasul, pleaca in camera lui si te suna fiindca-i e dor de tine. Iti spune ca daca se indragosteste de tine, nu mai scapi de el. Tu-i spui ca nu se va indragosti si in timpul asta cazi in propria capcana.
Reveniti acasa, urmeaza un week-end de miere si-ti spune ca vrea o relatie, tu-l crezi pe jumate, dar pui de la tine cealalta jumate si iese de-o relatie pana la urma in capul tau.
Si vine luni. Nemilos si de cacat, cum e luni de obicei. Il simti tacut si ingandurat si nu vorbeste cu tine si stii ca s-a intamplat ceva. Ba nu, stii exact ce s-a intamplat! Iti spune ca vorbiti seara. Te suna dupa serviciu, e atat de decent. S-a intamplat o relatie veche, atarnatoare si agatatoare, cum ai si tu cu unu' pe care-l iubesti de 10 ani. A lui e de 12 ani. Stie la fel ca tine ca e o relatie din care n-o sa poata iesi fara ajutor specializat, dar momentan nu l-a accesat, asa ca se zbate. Mai stie ca nu vrea sa te faca sa suferi. Asa ca vrea sa va opriti aici.
It's not you, it's me... Esti minunata, esti misto... bla, bla, bla, sa ma fut pe el de destin, sa ma pis pe ele de lectii, ca traim degeaba si nu invatam nimic!

Miros

Mi-e dor de mirosul de saliva si transpiratie pe pielea incinsa.

I let love in

Am niste "te iubesc"-uri in plus. Cam multe, asa. What to do, what to do?
Aseara am visat frumos. Am visat un barbat pe care nu-l cunosc, pe care abia il cunoscusem aseara (in vis). Si eram asa de indragostiti si ne imbratisam cu atata patima si sa ne sarutam cu atata foc, de credeam ca-mi pierd mintile printre degetele lui.
Nu era acolo cand m-am trezit, dar azi ma grabesc sa adorm, poate ca el ma asteapta in timp ce frec duda fara folos pe net.
Vin, iubitule, asteapta putin sa termin postarea asta!
Fara legatura, dar sigur nu intamplator, azi mi s-a aratat urmatorul lucru: "Invatam ca oricat am invata, inca n-am invatat nimic.". Inseamna multe lucruri treaba asta in contact. E de gandit.

Ce e de facut cu toata aceasta intelepciune?

Asa. Vorbesc dupa 2-3 ani de absenta din partea mea cu un fost iubit (daca pot sa-l numesc asa dupa o pseudo-relatie de o luna sau doua) de cand aveam 18 ani. Varsta mea incepe acum cu 3, ca sa stim despre ce e vorba. Si ce-mi spune? Imi spune ca acum 4 sau 5 ani, cand m-a vizitat el intr-un week-end, venise cu ganduri pasnice si intentii declarate pe termen lung (de care eu nu-mi amintesc nici schingiuita) iar eu l-am refuzat.
Nu, nu, nu, stai sa redau textual ce pretinde ca i-am facut: "mi-ai futut directia"!!!
Ceeee?
Mai mult, evenimentul ala l-a facut sa revina la o relatie d'aia in episoade care acum totalizeaza 10 ani frumosh'. 10 ani! Frumosh'!
Si io ce-ar trebui sa fac? Sa ma intorc in timp si sa inteleg ce-mi transmitea el acolo n'est pas possible. Si chiar daca ar fi, la vremea aia eram turbat de indragostita de cu totul altcineva. Sa ii ofer acum o raza de speranta sau orice alt cliseu de acest gen, de asemenea pas possible, nu ma bag in menajul lui.
Sa ma simt vinovata pentru ce i-am facut? Ha, ha, m-am lasat de asta acu' vreo juma' de an.
Dragule, n-am pierdut nimic in timpul asta. Nici eu, nici tu. Ba chiar am castigat lucruri esentiale. Asa trebuia sa fie. O sa vezi.

prietenii-nu-timp-psiholog

Sau "cand prietenii nu au timp de tine, mergi dracu' la psiholog".
Sau "daca simti ca atunci cand te intalnesti cu prietenii tai (orice-ar insemna asta) discutiile nu au substanta, nu au nimic cognitiv si sunt o insiruire de evenimente ca la stiri, inseamna ca esti pierdut, ca nu ai cu cine sa impartasesti cele mai intime ganduri si senzatii si ai face bine sa mai tai din berile pe care le bei in week-end prin cluburile inutile si afumate si sa dai banii aia unui om care are timp si chef (sau daca n-are, macar e platit pentru asta) sa te asculte, in timp ce toci ca un idiot nevorbit si singur tot ce-ti trece prin cap".
Sau "m-am trezit azi cu sentimentul (sau senzatia, sa nu ne impiedicam in termeni) ca mi-e dor de piele de om. Adica de imbratisarea cu un barbat gol, in jurul caruia sa-mi infasor mainile si picioarele si gatul si trupul si tot. Piele de om pe piele de om. De jur imprejur.".
Sau "dupa treij' de ani, toti barbatii pe care-i intalnesti sunt fie distrusi dupa vreo relatie (inclusiv casnicie), fie ceva e fundamental gresit la ei si e mai bine sa nu te apropii, ca te futi si mai tare decat erai deja si nu vrei asta, fiindca ai investit ceva timp in a lectura "Secretul" si alte carticele de dezvoltare spirituala, pe care nu o confunzi cu dezvoltarea personala, ca nu se face rahatul asta.".
Sau "vine THE prietena in vizita la tine si esti ciufuta si uiti (din cauza de timp si spatiu) ca ea e THE prietena si ca poti sa mananci tot rahatul din lume cu ea, fiindca are urechi sa-l auda, asa ca te inchizi in "Aham, mda, pai..." in loc sa turui despre lucrurile pe care le pui deoparte printre gandurile tale dark & twisted pentru momente ca asta fiindca nu stii de unde sa incepi si cum sa versi tot ce-ai strans in saptamani si luni.".
Sau "vorbesti juma' de ora la telefon cu o prietena. Ma rog, asculti. Si in ultimele 2 minute, dupa intrebarea "Tu ce-ai mai facut?" ti se ofera sansa incredibila de a spune tot ce ai in cap. Asa ca folosesti alea 2 minute fix pentru a spune lucruri de baza, ca nu apuci sa intri in straturile in care stau lucrurile care chiar conteaza, fiindca prietena ta e intr-o cursa pentru a folosi timpul in cel mai eficient mod, asa ca poti sa te duci naibii daca nu ai de povestit ceva ce i-ar putea folosi si ei.".
Sau "te duci la Ikea si-ti cumperi niste perdele pentru bucatarie si simti ca parca ti-ai infrumusetat putin viata, cand de fapt ai fi vrut sa fie un bou in bucataria aia care sa manance din puiul cu mango chutney de care esti extrem de mandra si sa-si dea ochii peste cap de placere si sa te iubeasca si cand n-ai chef sa te epilezi.".
Sau "lista de explicatii ale titlului poate continua la infinit, dar poate ar trebui sa te duci pana la urma la un psiholog, care sa descompuna toate aceste nevoi si dorinte in cauze banale care vin dintr-o copilarie cu probleme, ca oricare alta, si sa te puna la final sa ierti si sa accepti si sa mergi mai departe, ce dracu' sa faci?".

Despartirea in silabe

Ma uit la nepoata mea. E, practic, intr-un procent oarecare, sange din sangele meu. E o minune ca exista. Adica ceva sau cineva care acum ceva timp nu exista, din nimic, din niste fluide si secretii, acum exista. E o minune, altfel nu-mi explic. Nimic nu apare din nimic fara sa fie o minune la mijloc. Ma pis pe ea de fiziologie si genetica, aici e vorba de altceva. O fiinta care intr-o zi va sta ca mine acum, in toiul noptii la laptop, simtind si gandind lucruri cu Pink Floyd sau ce-o vrea muschiu' ei in fundal, a aparut pur si simplu in viata noastra.
Pur-si-sim-plu!

Nimic, ziceam si eu asa...

Am incercat sa ma gandesc la un moment dat la cum ma vad prietenii mei si ce le place la mine. De fapt, mai degraba la cum ma vad oamenii atunci cand ma vad pentru prima data, dar fiindca nu pot sa-i intreb pe cei de pe strada, m-am gandit sa imi chestionez prietenii. Nu mi-am intrebat decat prietenul, care mi-a dat un raspuns emotional, nu unul obiectiv. In fapt, urmaream sa aflu daca as putea fi definita ca fiind o persoana vesela. Ma tem ca nu. Ma gandesc la persoane pe care le cunosc si care par sa rada continuu, sa aiba zambetul ca parte din fizionomie. Nu stiu ce anume in dezvoltarea mea m-a facut atat de sobra si responsabila, incat expresia mea relaxata, neutra, sa fie una de usoara incruntare. Un lucru socant pentru mine e ca ma surprind strangand din buze si-mi dau seama ca peste cativa ani voi avea o gura tuguiata si creata, cu niste riduri de expresie dispuse radial. Ori poate reusesc sa ma corectez la timp.
Ce mi-as dori e sa nu se poata spune despre mine, totusi, ca sunt o persoana ursuza sau acra. Si nu fiindca e asa important daca se spune, ci pentru ca efectiv nu vreau sa fiu asa.
Nota: de analizat teoria lui D., conform careia in urma unui eveniment de acum 2 ani am inceput sa nu mai vreau nimic si sa nu ma mai bucur.
Azi am fost la un curs despre managementul proiectului iar pe locul din stanga mea statea colega care face pe sefa la marketing. Sa-i spunem I. Desi nu ii cunosc decat numele si cate ceva din experienta profesionala anterioara, cred ca I. este o fosta tocilara, care acum nu mai arata ca atare, dar se vede clar ca ceva din structura ei e automat si superficial, nu e gandit si logic. De asemenea, pare genul nefe, atat din cauza ca n-are cu cine, cat si din cauza ca n-are timp pentru asta si ca probabil nici nu-i trebuie. Ma rog, asta nu-i relevant pentru povestire, dar cand ma uit la ea, incerc sa mi-o imaginez calare si nu reusesc deloc.
La un moment dat, trainerul ne spune ca fara o planificare buna, cei implicati in proiect ar fi ca niste oameni in padurea amazoniana, taind in disperare tufisurile cu macetele, dar neavand vreo directie. I. e atenta si ia notite pe suportul de curs. Ceea ce scrie in dreptul planificarii dupa acest exemplu ma convinge ca a fost o tocilara de mare clasa si ma face sa rad in mine cu pofta: "padurea argentiniana". Aproape nimic din ce noteaza nu e important in vreun fel, nu completeaza scheletul cursului, scrie numai tampenii. Dar "padurea argentiniana" e dovada clara ca biata de ea nu gandeste. Sau nu tot timpul.
Sunt pe punctul de a mai abandona (amagindu-ma ca doar o aman) inca o carte. Nici nu mai stiu a cata o fi. O sa scot intr-o zi toate volumele din bibilioteca in care gasesc si un semn de carte, sa vad cate ispravi ca asta am facut in ultimii ani. Cartea asta imi place. Sau mi-a placut la inceput. Acum, insa, imi da o angoasa a mortii, autorul asta e de un realism de-mi vine sa-mi pun desene animate dupa ce mai citesc un capitol, sa ma spal de toate rahaturile omenirii si sa pretind ca nu imbatranim, ca nu o sa cada carnea de pe noi, ca partenerii nostri o sa fie atrasi de noi de-a pururi si, evident, ca n-o sa murim. Incerc s-o termin, dar ma apasa, deci nu promit nimic. Ah, e vorba despre "Particulele elementare" de Michel Houellebecq.
Zic astia la Discovery Nature ca exista o specie de coral care, o data pe an, in aceeasi noapte, elibereaza icrele din toate recifurile si apa arata ca si cum mii si mii de mici luni plutesc prin ea si se indreapta spre  suprafata. Dragut.
Ploua, deci ma culc.

Creierul o ia razna noaptea

E destul de nasol să-ţi fie teamă să mai intri pe blog să mai scrii şi tu o prostie-două de teamă că vine ştiu-eu-cine în vizită şi începe să răscolească prin istoricul browser-ului şi află de micul secret. Mai grav decât atât, am şi schimbat tab-ul când m-a sunat mai devreme, mi se părea ca o să-şi dea seama că fac ceva despre care nu vreau ca el să ştie.
Mă rog, nu ăsta-i scopul intervenţiei din seara asta. Faza e că azi-noapte am avut nişte vise. Zic "nişte" fiindcă am impresia că au fost vreo 2, deşi nu-s chiar sigură. În unul dintre ele eram printr-un oraş străin, poate prin Germania si mă pupam pe la colţuri cu un coleg. Absolut nimic dubios în viaţa reală, aşa că nu ştiu de ce tocmai cu el. Cred că eram chiar în oraşul lui natal, unde are şi o iubită şi ca să nu ne "prindă" aia m-a înghesuit într-un fel de nişă formată de intrarea într-un magazin şi m-a sărutat ca-n filme, aşa cum ştiu-eu-cine nu m-a mai sărutat de mult timp.
În celălalt vis, cred că eram cu un fost şi făceam alte chestii ca-n filme, aşa cum cu ştiu-eu-cine n-am mai făcut de ceva timp.
Aşa că m-am trezit azi-dimineaţă de la primul ţârâit al alarmei, uşor speriată că aş fi făcut ceva pentru care ştiu-eu-cine nu m-ar putea ierta niciodată (brusc mi-am amintit că mă şi trezise în cursul nopţii cu sunetul de aparat foto, fiindcă i s-a părut că dormeam tare drăguţ şi eram tare frumoasă) şi am stat puţin să mă gândesc de unde până unde creierul meu a luat-o pe câmpii în somn. Păi prima explicaţie ar putea fi faptul că, aşa cum reiese din rândurile de mai sus, intimitatea mea cu ştiu-eu-cine nu mai e ce-a fost şi simt o anumită lipsă de pasiune. Ştiu sigur că de pasiune. Din păcate, îmi tot sună în urechi o replică de-a lui de acum mai mult timp, care suna ceva de genul "Dragostea moare în pat" şi mă tot întreb dacă a noastră mai trăieşte. O altă explicaţie ar putea fi faptul că terminasem de citit o cărţulie care se numeşte "Amintiri şi povestiri mai deocheate" şi care evocă unele trăiri erotice ale autorului de la diferite vârste şi în diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin morale.
Ah, altă chestie care mi-a mai venit în minte a fost că impasul ăsta sexual mi s-a mai întamplat şi cu alţi 2 parteneri, ceea ce devine deja un subiect de meditaţie sau ridică cel puţin un semn de întrebare. Din ce motiv se întâmplă asta? E normal după un timp? Când ştii că n-o să se remedieze nimic şi trebuie să renunţi? Pentru că, să fim serioşi, când sexul devine din ce în ce mai rar iar atunci când se întâmplă e din ce în ce mai scurt şi mai puţin intens, toate încep să meargă prost în relaţia aia, nici iarba nu le mai place celor doi.

Unde naiba esti?

Cel mai probabil ti-am omorat iubirea cu mana mea si apoi am calcat pe ea cu picioarele mele. Orice ti-as da acum nu mai e suficient de bun, pentru ca a trecut anul ala si jumatate, pentru ca trupul meu a fost atins de barbatul ala, pentru ca ti-am zdrobit toata increderea, tot respectul si toata credinta. Si pot sa stau acum si-n cap (si, culmea, chiar vreau!) si tot n-o sa ma crezi. Si nu vrei sa ne mutam impreuna pentru ca ti-e teama ca o sa plec iar. Dar ce spun eu "teama"? Esti convins de asta, nu-mi dai nicio sansa. Acum doar stai si astepti sa-mi fuga ochiu', sa calc putin linia galbena si sa-ti confirm convingerea conform careia "Cine a gresit o data va mai gresi si a doua oara". Tampita convingere, lua-o-ar naiba! Nici nu stiu cum sa ma mai semnalizez, sa-ti arat cat de aici sunt, cat de acum...
Si mi se frange inima in 'spe mii de cioburi cand simt ca te indepartezi cate putin ca sa fii la adapost de inevitabilul rau pe care se presupune ca ti-l voi produce iar. Si-as vrea sa fii iar exact asa cum scriam mai demult ca esti si mor de ciuda daca incep sa cred ca nu poti sa primesti asa ceva decat o data in viata, chiar daca incerci de mai multe ori cu aceeasi persoana.
Se pare ca anul ala si jumatate nu se va putea reedita niciodata. Si-mi e al naibii de dor de tine, asa cum erai atunci si de tot ce aveam si nu stiam ca am si nu voiam sa am.
Urasc regretele si toate rahaturile astea! Vreau ca acum, dupa ce mi-a venit mintea la cap, sa am lucrurile de care n-am fost in stare sa ma bucur si sa le iau din plin si sa ma hranesc din ele.
Dar ele nu mai sunt...

Despre o vaca

Cam cat de normal e sa fii geloasa la gandul ca fostul iubit, pe care l-ai parasit, este acum cu altcineva? Hm, nu e nevoie de raspuns la intrebarea asta.
Treceam acum prin cateva dintre pozele noastre si prin unele lucruri de-ale lui care au ramas in computerul meu si am realizat cam cat de mult din viata fiecaruia a ramas in viata celuilalt.
Nu stiu cat de capabila sunt sa-mi invat lectiile. Cred ca nici nu am priceput multe dintre ele. Doar 2 imi vin in minte acum: una despre iubirea totala, fara limite si fara teama, masti si perdele si una despre gelozie si posesivitate. Le stiu, dar n-am invatat nimic din ele. Sunt tot in punctul in care eram inainte sa intalnesc sufletul asta care mi-a schimbat totusi optica si mi-a dat dreptate sa cred in bunatatea oamenilor.
Bunatatea asta, asa cum o inteleg eu, e ingropata de multi adanc de tot de prin adolescenta si numai gandul la ea ii face sa se simta slabi si rusinati. Oh, da! Hai sa fim cat mai puternici si autosuficienti! Hai sa ne incordam cat mai tare si sa fim etansi! La naiba cu iubirea si abandonul! Niste mizerii! Sa nu ne batem capul decat cu lucruri superficiale si care se digera usor! Un banc si-un "Te iubesc!" spus dupa cateva beri ar trebui sa ajunga. Ce sens are sa ne deschidem in fiecare clipa?
Mi-e foarte dor de parul ala negru-taciune si de fetisoara aia frumoasa si de fiecare atingere apasata si pasionala in care erotismul si sentimentele se bateau sa ajunga primele la mine. Cum naiba sa nu-l fi iubit?
Eu insami sunt un maaare exemplu de superficialitate. Si m-am incruntat cand mi s-a spus. Ei bine, asta sunt! O vaca trista si superficiala!
Macar cu el nu aveam teama de respingere si de abandon pe care altfel o simt constant. El chiar era acolo! Acum simt ca trebuie sa fac mereu ceva prin care sa atrag si sa impresionez. Rahat! Ma pierd, obosesc. Nu construiesc nimic la mine pentru ca trebuie sa tot dau, sa tot postez si afisez lucruri misto si interesante. Sau asta cred eu ca trebuie sa fac. Niciodata n-am fost buna la a fi eu insami. Sunt jalnica!

Bratari

Cred ca imi plac bratarile pentru ca seamana cu niste catuse.

Scary stuff

Întrebarea zilei sosită prin poşta redacţiei este următoarea: e bine ca iubirea vieţii tale să ştie că e iubirea vieţii tale?
Răspunsul nostru, dragi ascultătoare, este: NU!
Treaba asta cu "iubirea vieţii" este atât de grea, serioasă şi apăsătoare pentru persoana în cauză, încât are cam 2 variante la dispoziţie:
1. Să o înţeleagă fix la amploare ei şi să facă un pas înapoi.
2. Să o ia mai mult în glumă şi să urce o treaptă deasupra relaţiei.
Nu prea imi pot imagina cazul in care persoana respectivă chiar e mişcată de chestia asta şi face eforturi sporite să nu dezamăgească şi să nu-şi piardă statutul. Spre exemplu eu, cand mi s-a spus asta, am ales varianta 1. Sincer, aş fi preferat să nu ştiu.
Cred că e unul din lucrurile care nu trebuie spuse decât dacă eşti Esmeralda, adresându-te lui Jose Armando.

Adevăr sau provocare

Noua mea filosofie de viaţă constă din 2 elemente esenţiale: adevărul şi asumarea sinelui. Ambele sunt în mare parte meritul fostului meu iubit sau a experienţei de viaţă acumulată în timpul relaţiei cu el. Oricum aş spune-o, ultimul an şi jumătate m-au învăţat câteva lucruri pe care mi-aş dori foarte mult să nu le uit.
Primul şi cel mai important este faptul că adevărul trebuie să ne fie comunicat şi să-l comunicăm, astfel încât să ne confruntăm cu el şi să decidem dacă putem trăi cu el sau nu. Adevărul este important. Refuzul de a-l comunica nu înseamnă minciună, înseamnă doar intimitate sau trăire personală care vrem să rămână aşa. Modificarea şi comunicarea denaturată a adevărului înseamnă minciună.
Al doilea lucru, strâns legat de primul este faptul de a "da la pace" cu ceea ce suntem. Atât cu noi, dar mai ales în relaţiile cu ceilalţi, în special cu partenerii de viaţă. Faptul de a fi nevoiţi să "salvăm aparenţele" sau de a face eforturi să fim ceea ce alte persoane vor sau se aşteaptă să fim înseamnă un efort, adică ceva nenatural, adică ceva ce nu putem face la nesfârşit. Cel mai economic lucru din punct de vedere al energiei fizice şi psihice cheltuite este să fim noi înşine, oricât de clişeistic as suna asta. Şi ştiu că aşa sună. Ştiu atât de bine, încât nici mie nu îndrăznesc să-mi spun "Fii tu însăţi!", darămite altcuiva.
Este atât de bine să găseşti relaţia în care să poţi fi exact ceea ce eşti, încât cred că nu merită să trăieşti altfel. Am avut relaţii în care m-am simţit complexată intelectual, social, fizic sau sexual care, evident, s-au sfârşit. Nu poţi să faci eforturi pe timp nelimitat de a părea mai deştept, mai frumos sau mai atrăgător decât eşti dacă partenerul tău pare să nu te accepte cu minusurile din dotare.
Cred că singura trăsătură flexibilă şi care se poate educa în timp este temperamentul. Poţi să înveţi din experienţă că dacă reacţionezi isteric la ceva ce nu-ţi place nu-i tocmai un lucru bun. Poţi să te educi să raţionalizezi puţin mai mult şi să te opreşti înainte ca situaţia să escaladeze. Poţi să-ţi corectezi viciile de educaţie. Condiţia e să realizezi că le ai.
Cum mă consider a fi un fin observator al firii umane, am constatat că nimeni nu învaţă din greşelile celorlalţi. Niciodată n-o să considerăm că ceea ce i s-a întâmplat altcuiva în condiţii similare o să ni se întâmple şi nouă. Asta pentru că ţinem atât de mult şi suntem atât de mândri de individualitatea noastră, încât o să găsim mereu ceva diferit de exemplul prietenilor noştri şi o să credem cu tărie că scenariul vieţii noastre este total diferit de al lor.
Aşa că hai să ne ratăm personal dacă e să fie aşa în loc să ne raportăm la statistici.

Oh, the guilt!

Momentul ăsta îmi aduce aminte de nişte momente similare de acum vreo 3 ani şi ceva, pentru că şi atunci ca şi acum, tocmai ieşisem dintr-o relaţie nu tocmai scurtă, şifonându-mi fostul destul de tare. De data asta cred că e cu atât mai grav cu cât m-am despărţit de omul care mi-a oferit maximul pe care îl poate primi o femeie de la un bărbat din punct de vedere afectiv.
Da' când spun maxim, mă refer chiar la maxim. Nu am mai întâlnit atât devotament, atâta bunătate şi atâta afecţiune, toate constante pe durata unui an şi jumătate. Mă doare atât de tare să ştiu că în momentul ăsta suferă şi că toate valorile şi ideile despre relaţii îi sunt zdruncinate, încât aproape mă urăsc pentru asta.
Cu siguranţă nu e asta prima lui relaţie eşuată şi nici ultima, rahaturi ca ăsta ni se întâmplă tuturor, dar mereu am avut impresia că dacă provoc suferinţă cuiva, o voi primi înapoi în alt moment, sub altă formă. Şi nu vreau să fac rău! Nu lui!
Dar iată că fac şi doar dintr-o motivaţie meschină şi superficială, care nu m-a lăsat să mă înfrăgostesc de omul ăsta care-mi spunea când mă strângea în braţe "Daca te ţin aici strâns şi nu-ţi mai dau drumul niciodată, ce-o să faci?" sau "Nu vreau să mai fiu cu nimeni altcineva, vreau doar cu tine".
Sună destul de patetic toate lucrurile astea povestite, dar adevărul gol-goluţ e că nu l-am iubit aşa cum trebuia în primul rând din cauza diferenţei şi abia în al doilea rând din cauza obsesiei.
Cam de căcat, nu?

Obsesie

Acum imi dau seama ca daca scriu aici imi e mai usor sa-mi organizez gandurile. Ca atunci cand fac o lista inainte sa plec la cumparaturi. Culmea e ca simt nevoia sa fac asta numai cand sunt singura. Pesemne ca atunci imi si aud gandurile, spre deosebire de momentele in care e cineva langa mine si mi le tot bruiaza, cenzureaza si baga sub pres.
Si ma trezesc dimineata cu resturile lor date in foc, scurse pe aragaz, pentru ca in somn ele fierb si au vointa proprie si-mi ies pe nas. Asa s-a intamplat azi dimineata, cand m-am trezit si am constatat ca dormisem pe burta (probabil ca sa se dreneze toate chestiile mai bine) si tocmai falfaia umbra unui vis pe cale sa mi se stearga din memorie, numai ca eu l-am prins repede, l-am rememorat si s-a fixat.
Se facea ca eram prin oras, intr-un grup mare, in care era si el. Numai ca ma ignora total si eram extrem de contrariata de treaba asta, dar in acelasi timp foarte stangace in a ma face remarcata si a-i intra in gratii. Da' imi doream mult de tot sa ma vada, sa-mi caute prezenta si sa vorbim. Al naibii, n-avea ochi pentru mine! Deja ma intristam din ce in ce mai tare si nu intelegeam nimic. La un moment dat am mers pana la toaleta si m-am uitat in oglinda, mi-am asezat parul altfel, m-am mai "amenajat" putin si mi-am sters palmele umede de haine, incurajandu-ma sa ies de acolo sclipitoare, draguta si eventual irezistibila, doar-doar mi-o spune o data ca nu mai poate sa stea departe de mine si ca degeaba s-a incordat el ca prostu' si-a stat cu coada pe sus, ca de fapt e lesinat de iubire.
N-am reusit sa-mi amintesc deznodamantul visului si de fapt cred ca inca nu s-a "turnat", ca doar nu era sa mi se implineasca dorinta chiar asa fatis. Culmea e ca in realitate lucrurile stau putin altfel si cu siguranta deznodamantul nu e niciodata asa siropos cum mi-l doream eu in vis. Nu cred ca o sa vad vreodata un ditamai barbatul (din specia in cauza, nu la modul general) abandonandu-se total in bratele femeii pe care spune ca o iubeste, exprimandu-si cu patos si ochi umezi sentimente atat de profunde si mari ca abia le poate duce.
E doar imaginea pe care eu mi-o proiectez despre o obsesie de care nu scap si care se pare ca-mi distruge orice relatie.
Mi-e foarte teama de alegerile gresite. Poate tocmai de asta le si fac. Sau poate numai astea se pot face cand vine vorba de parteneri. Poate ca orice alegere buna ajunge sa fie una proasta dupa un timp.
Probabil ca, acum ca am vazut cum e sa fii iubita cu fiecare atom si sa primesti atat de mult incat sa-ti fie jena si sa simti ca nici nu meritai si dupa ce am dat cu piciorul intr-un stil suficient de josnic la toate astea, ma pot intoarce la relatiile mele gresite, defecte, nepotrivite, prejudicioase si eventual costisitoare, pana cand o sa decid ca ar fi cazul sa fiu singura...